poem suprarealist

 

poemele nostre absurde ne plac la nebunie

singuratici

ne plimbăm pe străzi ca vagabonzii,

trece toamna,  vine iarna, trec plecările, trec venirile,

vine moartea,

fugim ca tâmpiții prin timp

cu iubirile și dorurile după noi,

ne visăm zei, împărați,

câteodată ne visăm în cosciuge de argint

înfășurați în pânze de satin

cu birbizuri și ciucurași,

plânși de iubite,

 hăituiți de câte un prefăcut prieten care

ne ține de urât în biserică

cu câte-un panegiric ditirambic,

dar în gândul lui:

dă-l dracului,

era un bețiv pe care-l lingeau câinii la gură

când cădea prin parcuri, prin șanțuri, prn taverne.

poemele noastre otrăvite,

absurde ca și viața lui gauguin

care se plimba prin tahiti cu creolele după el,

se răspândesc ca fluturii

pe toate florile, prin toate toamnele și iernile și verile

și prin alte anotimpuri interioare,

trebuie să cumpărăm  și marmură

să ne împodobim locul de veci,

undeva sub un tei,

să chemăm natura,

plopii, brazi și păltinași, luna, stelele-făclii,

eventual și iubita,

ce, ai uitat când ne iubeam, ne iubeam, ne iubeam?

tu purtai o rochie portocalie,

ne rostogoleam prin roua dimineții,

prin iarba crudă și prin trifoi,

ai uitat, oașcă bătrână,

acum nici la mormânt nu vreai să vii,

nu vreai să verși și tu două lacrimi

 pe lespedea rece ,

așa ca să te vadă lumea că m-ai iubit,

hai, iubi, hai, fă-te că plângi, iubi,

ne iubeam și ne rostogoleam ca tâmpiții

cu cerul peste noi

și cu toată natura-n spinare

și-acum când să-mi dai și mie un colac de bogdaproste,

taci, iubi,

verși lacrimi de crocodil,

hooo,

că n-am murit,

am făcut un exercițiu de exorcizare,

o bârfeai pe lolita, aia cu țâțele țuguiate,

dar lolita a fost o doamnă, venea

cu petale de trandafiri și le așterna pe cearşaf,

gura ei, izvor de ambră,

vărsa foc și apă vie,

gura ta otravă de cucută,

când tăceai mută…

poemele noastre absurde ne plac la nebunie,

poeme pline de tandrețe și de melancolie,

cu primăveri în călduri și cu toamne aiurite

cu franjuri de frunze, bolnave de epilepsie,

acum la geamul meu s-au adunat toate pădurile,

degeaba sting lumina,

poemul dansează prin cameră,

iată frigul, iată corpul tău, prin întuneric,

umerii tăi de gheață, gâtul tău ca marmora,

mâinile mele care te caută,

pipăi timpul care a trecut

și nu-i mai găsesc decât  oasele,

vreau să le prind în cuie în tavan,

ca la antipa dinozaurii,

să-mi aducă aminte de acele clipe,

mi-am cam băut zilele și nopțile și viața

și acum tânjesc după semaforul cu verde să trec dincolo,

dar nu mă lasă anticristul din mine,

număr în gând, dar gândul nu mai știe,

o ia din trei în trei până la o mie…

… și iar se aud poemele noastre absurde,

suprarealiste,

te vezi la mare, când îți desfaci rochia, așa lascivă,

ca o viperă care-și leapădă pielea la soare,

au înnebunit și poemele,

văd cum din capul tău cresc copaci,

o întreagă pădure,

prin care-mi plimb copilăria,

e frig, e ceață, aerul se oprește în plămâni,

zâmbesc ironic ca zeul dionis,

mâine va ninge frumos

și eu îți voi face un ceai, nu mai contează

cine ești tu-

în orice caz, ai rămas un sunet plăcut.

parcă stai în spatele meu și-mi imaginez

un cadavru care mă seduce,

un  triler fantastic

cu un bordel la etajul cinci

al unui bloc din piața matache

în care intru pe ușă

și ies cu tine în spinare pe geam, lolita.

 

21 noiembrie 2011

 

 

 

Vizualizări: 44

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


INACTIV
Comentariu publicat de Camelia C pe Noiembrie 21, 2011 la 10:09am

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->