poemul-altar

 

aș fi putut să fiu altfel, poate zefir sau lumină,

aș fi putut să iubesc de trandafiri o grădină,

aș fi putut să fiu un cavaler al bunei purtări,

sau, de ce nu, gând purtat pe largi depărtări,

să fiu un ulise rătăcit de itaca mea părăsită

pe mări, prin pustiuri de gât cu ciclopii cei goi,

de la troia întors cu mintea în beznă de-atâta război,

aș fi putut să fiu stea căzătoare în marea cea mare,

să cad ca proscrisul pe-o pustie și tristă cărare,

să mă-nec în amarul durerilor mari și absurde,

tot ce văd și aud să mă prefac că sunt oarbe și surde,

să mă plimb prin universul plin de pustie,

să zbor peste pământ și pe cer și peste veacul ce-nvie,

prin vântul veșnic ce smulge pretutindeni și-nfășoară

melancolia dulce a candelei de seară,

să fiu un vrăjitor,  marele preot al cuvintelor-har

să dau foc la vocale, să trec dincolo zarea peste hotar  

și pentru cei săraci cu duhul ce nu au nicio vină

aș fi putut să fiu poemul-altar al acestui pământ

într-o biserică de lemn de maramureș, un sfânt,

să iau pe umăr moartea și s-o urc pe colină

în ținuturi acoperite de copacul enorm al lumii,

copac al înțelepciunii ce pătrunde până-n inima pământului

și curge odată cu muntele, cu abisul, cu steaua către stingerea sa,

cu ploile și semințele, cu amurgul și viforul spre neființă,

aș fi putut pe acest pământ plin cu reptile, să fiu orice ființă,

așa cum eva e caldă ca un pilastru cu părul bălan și ochiul albastru,

cu șolduri ca mănușile oalei de vin, cu țâțele lungi ca de capră,

așa și adam, semizeu, în grădina de vis, din apele ei se adapă,

o erezie târzie din care-am ieșit toți, copii, bunici și nepoți

și-am pornit lupta cu timpul absurd și cu styxul

la izvoarele căruia spală mama și plânge pe două izvoare de lacrimi

rufele, grânele din dârmon, fața ei albă ca laptele

ascultând doina, plânsul pruncului, strigătul bărbatului, jalea și faptele,

plămădind  mierea acestui pământ cu ochii ei inocenți,

setea maternă scoasă din spuza meteoriților fosforescenți,

din care-au ieșit mămăliga mestecată pe pirostrii

și florile dulci cusute cu-atâta dragoste pe fote și ii.

poate-am băut din apele pecetluite de știme,

zeu uzurpat de la rit, blestemat și pângărit de-un părinte străbun

prefăcut în paianță nătângă, dușmănos și nebun

câte păcate, mireasma florilor, vânturi spurcate, decăzute din rit

doar domnul mai râde de lumea care l-a pângărit.

noi suntem copiii nefericiți ai sectei barbare, de pulberi,

decupați din orizonturi reci pe care, doamne, le spulberi,

din aștri, din vise la margini de sori, din calea lactee

sau cine știe din ce mamă străbună și tată… din ce galatee…

 

aș fi putut să fiu orice din toate aceste ipostaze absurde,

dar n-am luat din ele decât așteptările triste și surde,

cu gândul la trenul fantomă, am stat într-o gară mereu,

așteptând ca să vină fericit să mă ia trenul meu,

gara pustiu s-a făcut, trenul s-a rătăcit prin sahara,

așa am pierdut pe vecie și trenul și gara…

 

marţi, 25 decembrie 2012

 

 

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 34

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Gordan Mircea pe Decembrie 28, 2012 la 4:31pm

da-ți curge versul, ca Niagara. Doar un poet, nu ajunge?


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Decembrie 28, 2012 la 2:54pm

am lecturat cu plăcere aceste versuri minunate

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->