Zile de naştere

     Este o zi cu adevărat minunată, soare oferă o ambianţă de basm desenându-şi razele  asemenea unor fire de aur şi adierea vântului alinta frunzele dând glas unui dulce zumzet.  Lia, fermecată de frumuseţile din jurul ei, tresare de fericirea ce-i încântă întreaga fiinţă. Deşi a trecut mult timp de când a străbătut acest loc şi parcă imaginea lui îi era neclară, îl poartă mereu în mintea ei. Înainteaza cu grijă, călcând cu paşi mici de parcă i-ar fi teamă să nu tulbure adânca linişte ce domneşte în jur. Lumina soarelui o oboseşte aşa că işi lasă în jos privirea când în faţa ochilor zăreşte o silueta înaltă, atletică, scăldându-se în apa verzuie. Îl priveşte preţ de câteva minute şi, speriată, dă sa plece

       - Stai! nu pleca, se aude vocea băiatului.

       - Iartă-mă că am deranjat, bombăne ea timid.

       - De ce? E loc public, zâmbeşte binevoitor.

    Zâmbetul acesta sincer sădeşte un pic de încredere pe chipul Liei si sterge din stanjeneala de  mai  devreme.

Abia acum reuşeşte să-l privească cu atenţie, observă ochii ce sunt deosebit de frumosi emanând blândeţe amestecată cu o încredere în sine  ce îl fac chiar atrăgător.

       - Apa este minunată, dacă doreşti, continua el.

       - Doar să-mi răcoresc picioarele, am mers mult.

   Fata se descaltă şi se aşează pe un trunchi a unui copac căzut. Băiatul se apropie privind-o insistent.

        -Numele meu este Andrei, şi-i întinde mâna.

        -Lia, îi răspunde prin acelaşi gest prietenesc.

   Alunecă în apă. La atingerea sfioasă a picăturilor reci pe trupul înăbuşit de căldură, fiorii ce-i ating şirea spinării o fac să tresară. Căzătura o ia prin surprindere şi sperietura de la inceput se transformă în plăcere.

  Pentru o clipă, chipul lui Andrei împrumută o umbră de încordare crezând că s-a supărat. Dar ce să vadă!

Un firav zambet in coltul gurii, spre bucuria lui a inteles ca fata nu se suparase.

 Dornică de dulcea răzbunare, Lia începe războiul stropilor şi astfel, întâlnirea de la început, tensionată devine acum o mare veselie.

   Acest joc copilăresc pare că a impletit destinele odată şi reîntâlnirea este o adevarată bucurie, de parcă şi-au dus dorul.

      -Gata, te rog mult! exclamă Lia râzând.

      -Pace! confirmă Andrei ridicându-şi mâinile semn că este dipus să facă pace.

      -Uite ce ai făcut!? îl ceartă ea cu drăgălăşenie.

Ochii negrii migdalaţi admiră trupul armonios pus în evidenţă de rochia ce-i vine perfect conturându-i şi mai mult formele. Privirea ei plină de lumină îi dă un farmec aparte.

     -Eu ar trebui să plec, este târziu.

     -Te conduc.

     - Nu este nevoie, mulţumesc.

     - Insist şi sunt foarte încăpăţânat.

     - Bine, am inţeles.

   Pornesc spre casă. Merg unul lângă altul tăcuţi. Aceeaşi  tăcere se află în mintea şi totodată în sufletul lor, există această clipă a prezentului sinimic mai mult. Natura pare a avea şi ea o strălucire neobişnuită ca după  ploaie.

Andrei continuă să o privească pe  Lia pe furiş. Simte nevoia de a-i pune întrebări în legatură cu viaţa ei, dar ştie că această curiozitate nu este la locul ei.

 Abia observă că fata s-a oprit şi priveşte casa de lângă drum. Chipul ei devine tot mai serios.

-E  casa bunicii mele. De un an este a nimănui, pare aşa de tristă. Bunica a murit de bătrâneţe, avea nouăzeci  si doi de ani, şi de aceea credeam că   va trăi veşnic.

    -Ai iubit-o mult....

    -Nu ştiu, dar mă gândesc des la ea. Avea un mod unic de a mă iubi şi nu am ştiut să o  înţeleg.

   - Nu ai vrea să  intri?

   - Nu acum.

 O ştie tristă şi ar vrea să o determine să îsi schimbe starea, dar se simte neputincios.

   - N-am mai venit de un an aici, dar nu îmi  amintesc  să te fi văzut. Poate suntem rude...zâmbeşte  Lia.

   - Refuz să cred asta, adaugă Andrei amuzat.

   - Mergi des la scaldat?

   - Nu la fel de des ca Nică a lui Creanga, dar frecvent pe căldura asta.

   - Şi eu aş face la fel daca aş ştii să înot.

   - Este minunată. Trebuie să  scapi de frica asta.

   - Am ajuns. Îti mulţumesc şi o zi bună în continuare, încheie  Lia  zâmbind şi dispare după gardul verde.

      Câteva momente, Andrei rămâne în faţa porţii, un fel de slăbiciune îi înmoie trupul. Apoi trezit ca dintr-vis se indreaptă spre drum.

      Casa bunicilor lui Andrei este aşezată în centru satului, puţin mai sus de drum.  Are o curte încăpătoare, plină de flori în faţa prispei. Via, pusă pe haragi înalţi, ţin umbră în zilele fierbinţi de vară.  Grajdurile, coteţurile  sunt în spatele casei, pline de tot soiu de animale.

Bunicii tânărului sunt unii din cei mai gospodari din sat, dintotdeauna au vrut  sa aibă  de toate pentru asta au munct şi sunt  fericiţi că le-au putut oferi copiilor tot ce au nevoie. Ambii au fost învătători mulţi ani în sat, s-au pensionat, căci era timpul să îi lase pe cei  mai tineri. 

 Vara, curtea devenea neîncăpătoare, toti nepotii se reunesc aici fiindcă vacanţele la  ţară sunt trăite  cu mai multă bucurie alungând nesuferita monotonie. Cel mai încântat  de venirile aici este Andrei. Copilărise aici.  Încă de mic copil, în acest paradis vegetal, a cunoscut tainele naturii şi bucuria fiecărei zile.

În adolescenţă, vacanţele lui nu erau doar momente în care  îşi pierdea vremea chicotind  cu cei de vârsta lui sau ducându-se cât e ziua de  lungă la lac, ci începuse să îşi ajute bunicii la tot felul de munci pe care le facea cu  mult drag.

Dupa cină, se aşează în spatele casei, se întinde pe pământul moale şi priveşte cerul împodobit cu miile de stele zâmbitoare.

Noaptea pentru el are frumuseţea misterioasă ii pare o fecioară  ce  ii va dezvălui misterele ei dacă o va urma, dar Andrei  o  priveşte tăcut.  Se simte atât  de bine  aici, acest peisaj  nocturn ii aduce o imensă linişte în suflet.

Golul dinaintea ochilor lui pierduţi  în întunericul desăvârşit aduce chipul necunoscutei. Este atât ciudat, ce se întâmplase... şi acel sentiment de ataşament faţă de ea şi totuşi este o străină. Încă  îl intrigă misterul ochilor  ei...

–        Andrei!  Andrei! Unde eşti?

Maria este sora lui mai mică a lui Andrei. Ea, o tânără  înaltă, are chipul  delicat  ieşind  în evidenţă  doi ochi căprui exprimând inteligenţă şi multă bunătate.

–        Aici   sunt!

–        Ţi-am adus laptele, întinde fata paharul .

–        Draga de tine. Mulţumesc.

–        Nu ţi-a fost foame?

–        Nu chiar.

–        Cum a fost ziua ta azi?

–         Să zicem interesantă.

–        Atât imi spui? Eşti cam  misterios.

–        Bine, am întâlnit o fata într-un mod neaşteptat.

–        Nu prea pricep.

Andrei începe sa îi povestească cu lux de amănunte  ce şi cum s-a intâmplat.  Povestindu-i  i se  pare că magia momentului  s-a risipit.

-         Va fi secretul nostru...de acord? încheie zâmbind.

–        Desigur cu excepţia bunicilor, a lui Tudor...

     -        Şi de aici tot satul, râde Andrei...

–        Ce pune-ţi voi la cale acolo? se aude de departe o voce răsunătoare.

Printre hăragi îşi face apariţia un trup puternic şi voinic a lui Tudor, vărul lui Andrei.

-           De ce nu ai venit  să iei cina?

–        Nu am avut  chef,  răspunde vesel băiatul.

–        Cum să n-ai chef să mănânci.  E  cea de a treia plăcere în lumea asta.

–        Şi care sunt celelalte două plăceri?

–        Somn şi femeile.

–        Eşti huidumă bătrână. Gata cu vânătoarea, opreşte-te  şi tu la o fată. O să mori singură.

–        Tocmai tu spui asta. Ei, lasă, Andrei că nu duci lipsă tu de admiratoare, continuă Tudor.

–        Ce bombăni acolo?

–        Da, suspină fetele după tine.

–        Cine ? întreabă curios Andrei.

–        Te interesează...observ.  O idilă în dumbravă nu strică că doar nu vă veţi iubi platonic, zâmbeşte misterios Tudor.

–        Ei, spui sau nu.

–        E vorba de Laura, sora lui Victor.  Mi-a spus frate-su aseara.

–        Laura? încearcă Andrei să îşi ascundă nemulţumirea. Hai să mergem să ne culcăm.

Razele timide ale soarelui alungă încet, încet umbrele nopţii; satul s-a trezit demult. Pe ici, pe colo se aude glasul răguşit al cocoşilor şi ciripitul păsărilor ce le ţine companie.

 Odaia mica unde dormeau Tudor şi Andrei se umple de lumină mângâindu-le blând genele.  Cel care deschide primul ochii este Andrei, la el dimineaţa nu se prelungeşte până la prânz cum se-ntamplă la Tudor. Se simte aşa de sfârşit de parcă ar trudit un  an întreg.

–        Tudorele....deşteptarea! Hai soldat! îl clatină uşor.

 Acesta se întoarce cu spatele la Andrei mormâind:

–        Lasa-mă!

–        Bine, cum spui tu!

Se ridică încet din pat, iese din cameră în vârful picioarelor să nu scârţie podeaua. După câteva clipe, se întoarce cu o tigaie în mână  şi cu lingură de lemn şi începe să bată cu ritm în urechea verişorului lui

–         Arde,sariti! Ajutor!Tudor  sare ca ars din pat.

Dupa câteva secunde, când se dezmeticeşte Tudor vede zâmbetul voios al lui Andrei şi începe să-l apostrofeze:

–        Ce faci, mă?  Mă mori cu zile?Ce m-am speriat!

–        Din asta îmi eşti tu? Marele bărbat căruia îi stă inima când i se da trezirea, râde cu poftă Andrei.

–        Auzi la el mi-a   dat trezirea, mormăie Tudor indispus.

–        Nu te-ai trezit?! Mai vrei?

–        Lasă-mă în pace! Sau îţi declar război cu perne. Ia una!

Timpul îşi întoarce pagina trecutului. Deşi vremea trece ducând  spre sfârsit, doar în sufletul lor sclipeşte bucuria tinereţii care face  să oprească câteva secunde alergarea grabită a timpului. Joaca este întreruptă de zgomotul metalic al uşii deschizându-se, se zăreşte corpul greoi al bunicii.

–        Ce se întâmplă aici?Ce este  zarva asta aici, aşa de dimineaţă?

–        Bunico, să îţi explic....se bâlbâie Tudor.

–        Lasă explicaţiile.... Uitaţi-vă la voi. Sunteţi bărbaţi în toată firea şi vă purtaţi ca nişte copiii. Hai, îmbrăcaţi-vă şi mergem la Sfânta Biserica că este târziu.

Vizualizări: 68

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


INACTIV
Comentariu publicat de Viorel Croitoru pe Octombrie 18, 2011 la 11:46am

Stângaci dar... frumos! Când scrii ceva fă un plan, joacă-te cu personajele, cu descrierile locurilor unde se va petrece totul... și apoi calcă, uită toate regulile, schiumbă-le cu ce-ți place ție dar... toate cu bună știință.... Am citit despre cei ce fac pentru un roman o grămadă de fișe, caractere, relații, arbori genealogici... Am auzit și de cei ce scriu totul dintr-o suflare, din amintiri... Alege și... succes mai departe!


INACTIV
Comentariu publicat de Purice Victoria pe Octombrie 18, 2011 la 9:01am

Multumesc pt comentariu.Dar ce simbolizeaza pozele?


admin
Comentariu publicat de Ioan Muntean pe Octombrie 17, 2011 la 5:43pm


admin
Comentariu publicat de Ioan Muntean pe Octombrie 17, 2011 la 5:41pm


INACTIV
Comentariu publicat de Viorel Gongu pe Octombrie 17, 2011 la 1:45pm

Textul curge destul de cursiv dar ai unele stângăcii la redactare  şi unele dezechilibre în parcurs. Sora mai mică , o tânără... este o exprimare mult prea lejeră după ce-l descrii pe frate ca fiind un tânăr.

Referirile la armonia trupurilor este stereotipă. O poţi face şi colateral vorbind despre o adiere care  aşează rochia , sau despre alt element, aparent secundar care să ducă la acelaşi rezultat.

Acea Sfânta Biserică că...

este de preferat să evităm cacofoniile, pe cât posibil.

Cu drag, cel născut de multă vreme, Viorel

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->