Zile de naştere

Se mai distingeau doar foșnetele celor care se propteau cât mai confortabil în scaune, doamnele care își fixau gentuțele pe pulpe, câte un tuset izolat și, câte-o sămânță spartă între dinții vreunui nerăbdător, căci și aceștia, învolburați în bucuria lor reală, încetară cu orice preocupare. Și în toată această înțepeneală, care dura deja de ceva vreme, un domn se simțea studiat cu intenție în semiîntuneric de către mai multe capete deodată, încrâncenate, cu niște ochi iscoditori, reci, amenințători, cu frunțile pe alocuri julite, cu niște fălci sănătoase, proeminente, ce mestecau și plescăiau cu hărnicie gumele de mestecat, capete îndârjite, ce îi analizau cu antipatie și dezgust papionul de la gât, cămașa alb imaculată, împrospătată cu mirosul neplăcut de îmbălsămător, nasturii de cristal de la încheieturi, care îi luceau ostentativ, ochelarii fini ce i se odihneau pe nasul coroiat... Îi dădură concludent etichetarea de tocilar, tipul de meloman pașnic, care nu ar fi fost în stare să omoare nici măcar o gâză, căruia dacă îi dădeai un dos de palmă îl puneai la respect pe vecie, și nici nu trebuiau să facă lucrul acesta, căci gâtlejul nefericitului privit făcea curse dese, mărul lui Adam trădându-i sentimentul panicii. Al treilea gong făcu scrutătorii să îl lase pe meloman în pace și să își îndrepte ochii asupra singurului spot de lumină care îndrăznea să populeze mijlocul fosei. După câteva râsete scurte, sincere, cu iz de bucurie, ca atunci când erau duși în anii de școală la spectacolele pentru copii, ciudații vizitatori se calmară, luând și ei la rândul lor energia predominantă a publicului. Se închiseră și ușile principale, lăsându-se apăsător tăcerea. Din când în când, din grupul lor, mai răzbătea câteun râset nevinovat, cu iz de sărbătoare. Curând deveniră serioși cu toții, mai ales că dirijorul tot întârzia să apară. Socoloveanu, secundul Cimpoieșului, sparse rutina, aruncând un popcorn în părul doamnei cu cocul înalt. Rândul din spatele acesteia bufni în râs cu onestitate, mai ales că floarea albă de porumb i se înfipse în coafura nevinovată întocmai unei ventuze încăpățânate, care se îndrăgostise la prima vedere, și noua agrafă, cu rol decorativ, le făcea din vârful cocului înalt cu ochiul. Doammna vizată își întoarse doar pe un sfert din traiectorie umerii spre cei care cutezau să vandalizeze liniștea dinaintea începerii spectacolului. Nu îndrăzni să le atragă altcumva atenția, motivându-se să îi ignore și să reziste până la sfârșitul actului artistic, bucurându-se de feeria acestuia. Se aplecă doar spre superba ei fiică și îi șopti la ureche, ca nu cumva să rămână singură cufundată în sosul ofuscării:
-Ce jenant, ce rușine, de unde s-or fi adunat și ăștia?... pe când floricica de popcorn i se cufundă adânc și definitiv în coc, tăind treptat și din elanul râsetelor.
Dommnișoara îi făcu un semn anemic, din care emana lehamitea, ca să se calmeze și să se bucure de seara reușită pe care le-o promitea derularea monumentalului spectacol, cu un dirijor sosit de peste oceane, un adevărat stăpânitor al baghetei, venit tocmai de pe insulele Barbados.
Presiunea era mare, emoțiile creșteau atât în rândurile artiștilor cât și în cele ale spectatorilor, pe când liniștea adâncă îl încuraja pesemne pe Socoloveanu, din moment ce prinse să fie și mai șugubăț, căci o bătu prietenește pe umăr pe doamna cu floarea de popcorn pierdută în desișul cocului, și o întrebă în șoaptă, atent cumva ca să nu strice sfera de ceremonial a sălii, însă destul de tare încât să îl audă majoritatea celor cu care stătea în rând:
-Duduie, îmi permiteți, vă rog frumos, să discut ceva cu fiica dumneavoastră?
Melomana nu apucă să îi spună vreo două de la obraz, să fie lăsată să se bucure în pace de spectacolul cu pricina, ca măcar în sala de teatru să nu fie deranjată deoarece plătise un abonament anual, căci cei care ocupau scaunele din spatele ei izbucniră din nou în râsete. Un domn trecut de vârsta a doua, a cărui cravată ieșea excesiv în evidență, cu părul gelat și gâtul parfumat, se uită dojenitor spre cei pe care îi avea în imediata apropiere, exact lângă el, însă și scrutările celor vizați, la fel de dojenitoare, îl făcură urgent să își abandoneze avertizările vehemente. S-ar fi dus să ceară cu insistență intervenția tinerelor hostese, să le explice că existau elemente care lezau liniștea publică, însă difuzoarele pârâiră scurt, și din ele răzbătu un glas mai mult decât mieros, care apela la închiderea tuturor telefoanelor mobile, pentru buna desfășurare a spectacolului, astfel că mâinile anumitor persoane, chiar și a celor din controversatul grup, începură să facă curse spre genți și buzunare, să le scoată de acolo și să și le închidă.
Liniștea deveni deosebit de apăsătoare, la fel și întunericul din sală, care totuși, în generozitatea lui, făcea oarecum să se distingă contururile celor din încăpere.
-Pssst!... își avertiză Socoloveanu amicii din același rând, pus fiind pesemne și pe alte șotii. Se aplecă cum putu peste umărul protectoarei cu coc voluminos, așa cum putea, căci burta priponită în spătarul scaunului acesteia nu prea îl lăsa să se desfășoare, îi bătu galeș brațul ca să o atenționeze, și îi spuse:
-Dommniță, îmi permiteți să vorbesc ceva deosebit de politicos cu fiica dummneavoastră?
Doamna ar fi vrut să apeleze la bunul lui simț și să îl facă cumva să se calmeze, să îi spună că și-a plătit biletul și că ținea morțiș să se bucure de amprenta spectacolului, însă nu apucă să îi răspundă, căci Socoloveanu reuși să își destindă prietenii, care râdeau pe înfundate, atenți ca nu cumva să deranjeze prea multă lume, căci nu erau la stână. Secundul glumeț al Cimpoieșului, bătu apoi cu eleganță umărul frumoasei domnișoare. Fata se întoarse și, în semiîntuneric, îl scrută cu niște ochi mari, însă, pe cât de încântători, pe atât de fioroși, meniți să intimideze orice fărâmă de șicană:
-Ce vrei??
-Aș îngenunchea în fața dumitale—nu se pierdu deloc Socoloveanu cu firea—dar nu mă lasă burdihanul! Așa că o s-o fac de pe scaun: îmi permiteți să vă cer în căsătorie?
Se puseră din nou pe râsete, pentru a nu se știa a câta oară. Le făceau o mare cinste, onoare și plăcere să se afle într-un teatru. De dincolo, din partea cealaltă a fetei, Drăgan Cimpoieșu se aplecă peste ea și peste Socoloveanu, și îi șopti la ureche, încet, cu gingășie, ca nu cumva să o rănească:
-Luați-l, dommnișoară, acuma, urgent, cât a dat norocu’ peste dumneavoastră. I-adevărat, are omu’ o burtă cât o casă, îi place să străbată străzile comerciale în șlapi de culoare roz și în ciorapi, dar domnișoară dragă, băiatu’ ăsta... e pâinea lu’ Dumnezeu!!
Roșeața bruscă ce o cuprinse pe fermecătoarea ființă nu dură prea mult, deoarece apăru și dirijorul, grăbit, cu părul vâlvoi, ca un vălătuc purtat cu ușurință de-un vânt nebunatic, cu o atitudine gravă, apăsătoare, marcat dinainte de semnificația profundă a monumentalului eveniment. Se întoarse către onorabilul auditoriu, îi făcu o plecăciune adâncă, etalându-i parcă sufletul la icioare. Aplauzele începură să izvorască din palmele deja încinse, frenetic, transmițându-i unde și valuri de nerăbdare. Aplaudau și cei din partea grupului pestriț al ciudaților, după o prealabilă ocheadă transmisă ca și control Cimpoieșului, mulați cumva după cum le dădea acesta tonul. Dirijorul se întoarse spre orchestră, ridică prompt bagheta, luându-și parcă rolul de hipnotizator al mulțimii, impunând publicului să înghețe și să îl asculte, măcar până la sfârșitul maratonului artistic, iar când acesta avea să se încheie, privitorii trebuiau să aplaude cu frenezie, urmând ca apoi să se trezească din vrajă, să se ridice de pe scaune, și să se îndrepte liniștiți către casele lor.
Bagheta dirijorului tresări ca o trestie scăldată în crivăț, făcându-i rotocoale de-asupra capului împodobit cu părul grizonat. Toată orchestra porni cu mugete și tunete, invocând resuscitarea unei povești antice, urnind somnolența trecută a acesteia, accelerându-i drumul către viață, contribuind la starea empatică a spectatorilor. Într-un târziu, tunetele se mai liniștiră, ducând duios la un ritm de acalmie. Dacă sala ar fi fost mai luminată, ar fi putut fi surprins auditoriul savurând suavele triluri, cu ochii închiși, pe chip cu fade zâmbete. Undeva, într-un rând ciudat, liniștit și pestriț, Cimpoieșul fructifica fiecare notă muzicală, cu o bucurie profund impregnată pe obraji, intrat cumva într-o transă, căci și el avea, ca toți ceilalți melomani, ochii închiși, în felul acesta putând devora cu lăcomie toate strunele, spre adânca mirare a celorlalți membrii ai echipei, care începeau treptat să se cam foiască, cu o firavă neliniște. Dinamismul incipient al orchestrei aproape că se stinse cu totul, doar cele două harpe își mai anunțau prezența, și dirijorul care se muncea aproape cu eforuti inumane să ducă pe cale cea bună fiecare sunet, ca toată această aacalmie să prevestească furtuna care avea să se apropie, expusă sub forma plină de dinamism a unei civilizații demult apuse, resuscitate prin munca acerbă a compozitorului care se străduise cândva să le dea viață prin stih și cânturi. Și totuși, toată această strădanie, tot acest efort, întreaga migală a celor care își aduceau aportul, se afla acum într-o aprigă concurență cu cotidianul inevitabil, căci în sala cu o acustică lăudabilă răzbăteau ritmurile de hip-hop ale unui telefon de ultimă generație. Hitul prevală proeminenta încăpere pentru un timp îngrijorător, deoarece deținătorul lui nu prea știa pe unde bolala îl pusese, iar pop-cornul din buzunare, semințele și cele două cutii de bere îl deranjau vădit ca să afle acest indiciu, și nici burta voluminoasă a nefericitului apelat nu îl lăsa să se miște mai în voie, căci îi era aproape proptită între scaune, de ajuns să de-a timpul cunoscătorilor de limbă engleză să îi traducă versurile: „Luptă pentru drepturile tale, negrule; Luptă până la capăt, pune-te împotriva sistemului necruțător; A statului, a legii și a tuturor! Entități evazioniste, pe urmele noastre, ale tuturor; Luptă până la capăt, negrule, luptă ca să ajungi de-asupra tuturor!” Pe fruntea nefericitului apărură primele broboane sâcâitoare de transpirație, atrăgând până la urmă și atenția propriului lider, care, printre protestele decente ale spectatorilor, se văzu până la urmă nevoit să intervină, cu un ton isteric, dojenitor, răstit, spus în semișoaptă și însoțit de un semn al arătătorului bătut pe obraz:
-Bă, închide-ți dracului telefonu’! Ești tâmpit??!
-Da’ nu știu unde Dumnezeii ma-mii lui l-am vârât! îl convise Socoloveanu, tot în semișoaptă, pe un ton la fel de răstit, atent ca să îl audă atât Cimpoieșul, cât și și cei de pe rândurile din imediata apropiere, ca să îi convingă că acel neajuns era împotriva voinței lui.
În pripirea lui, Socoloveanu își aduse aminte că își agățase sacoul de spătarul scaunului. Se întoarse cu greu, pufăind, își băgă mâna în buzunarul acestuia și scoase telefonul mobil, și o făcuse la timp, căci dirijorul, din prea mult respect, ignorase la început lucrul cu pricina, căci și el era un om intergrat printre alți oameni, și nu își putea permite să își ia asupra lui rolul judecării și știrbirii divinității umane, dar observând că cealaltă muzică din sală se încăpățâna cu insistență să ridice masele la proteste și la lupta împotriva discriminării rasiale, începuse să se foiască cu bagheta când într-o parte, când în alta, cu un păr vâlvoi mult mai ridicat decât îl avusese mai adineaori, și dădea privitorului impresia că se îndeletnicea mai nou cu conducerea a două orchestre de odată.
Când dădu cu ochii de ecranul aparatului, Socoloveanu trecu de la îngrijorare la veselie:
-Trebuie să răspund! i se explica Cimpoieșului, în șoaptă, însă destul de atent ca și ceilalți din grup să îl audă. E nebunu’ de Larvă!
-Răspunde-i! sclipi și ochii Cimoieșului.
...Conducătorul orchestrei își vedea nestingherit de proprii lui oameni. Sala, aproape în întregime, își reveni la atmosfera profundă a spectacolului, doar undeva la jumătatea încăperii, pe un rând anume, predomina încă deranjul:
-Da, mă, îți dau! Dacă ți-am promis că te împrumut cu ceva biștari, te împrumut, ce dracu. Lasă asta acum, că am ceva mult mai important să îți spun. Ia ghicește unde sunt în momentu’ de față?
-Șșșșt!!! îl atenționă revoltată o doamnă cu o pălărie imensă, decorată cu pene mândre de păun.
-Hai, mă; o ignora ostentativ Socoloveanu; ai șansa să ghicești de două zeci de ori!
Cei de lângă Socoloveanu, câți puteau să îl audă, tremurau a râsete.
-Nu, mă, prostule, nu sunt la biserică!... Nici în casă, mă... Nu-s, bă, nici pe stradă!...
-Șșșșșt! protestă doamna cu pălăria înzorzonată cu pene lunguiețe de păun, lucru care îl încurajă la culme.
-Ce să caut, mă, la cinema?!... Hai, mă, că-ți zic, nu te mai țin în suspans, dă-te drecu... Sunt la teatru, bă, la o simfonie... Da, bă, boule, să mor eu dacă te mint, ce drecu!... Ce prost ești...
Se întoarse râzând către ceilalți, explicându-le :
-Nu mă crede, gogomanu’! După care reluă de unde se întrerupse: Da, mă, sunt la o operă, la Teatru’ „Muzicant”, la o simfonie, bă, boule! Am venit cu toată galeria Câinilor Negri să susținem pe-un prieten de-al Cimpoieșului, că vorba aia, prietenii lui sunt și ai noștri, și marii lui dușmani, pentru noi devin și mai mari…
-Șșșșșt!!! –începea să îl irite până la urmă doamna cu păuni pe cap.
Se întoarse spre el și doamna cu cocul înalt:
-Mă băieți, dați-o naibii de treabă, că am plătit pentru biletele astea!
Mutări greșite din partea celor două doamne, din moment ce Socoloveanu îl lămurea cu o și mai mare insistență pe cel din spatele receptorului:
-Auzi, Larvă, zici că sunt la Telejurnal, așa sună muzica asta, a simfonie din aia, mă, cum treierau combinele și arau tractoarele în timpu’ lu’ Ceaușescu, muzică din aia revoluționară, de zici că ne trimiteau ăștia cu forța la cules de sfeclă și cartofi, după care ne arătau în reportajele de la televizor...
Cei din rândul lui Socoloveanu chicoteau. Chicotea și Cimpoieșul, însă își aduse aminte subit pentu ce erau ei acolo, ca să își susțină prietenul, așa că îi făcu subadjunctului niște semne cu palma, ca să își mai reducă din ton:
-Gata, mă!
Atenționarea acestuia nu își făcu prea mult simțit efectul, doar în afara faptului că Socoloveanu își grăbea lămuririle:
-Sunt și fetele cu noi, bă, prostule: Panarama, Gina, Monica Perversa... Da, mă, e și Monica... știrba drecu!... ...Nu știu, mă, cum se numește spectacolu’, dă-l în măsa... Ceva despre o bucă...
Pe Socoloveanu îl apucară subit râsetele, și la fel făceau și cei pe cre îi avea pe același rând cu dânsul. Dacă în sală s-ar fi făcut puțină liniște, s-ar fi depistat și rânjetele isterice ale celui de dincolo de receptor.
-Nabucco, băi, prostule! îl corectă Cimpoieșul, de peste capetele altor compatrioți de rând care îl despărțeau de Socolovean.
-Da, mă, Larvă, așa se cheamă: na buca, ia buca, ține buca, sau cum naiba s-o mai fi chemând, nu contează, important este că evorba despre niște buci, hă, hă, hă...
Noul val de râsete, dar și de proteste, fu curmat de cortina care dădea să se ridice. Acest detaliu îl făcu și pe Socoloveanu să își termine comunicarea.
-Haide, salve, Larvă! Trebuie să închid, vorbim mai încolo!...
Ca orice început de spectacol reușit, și cel de față reuși să atragă toată atenția și concetrarea publicului. În fața ochilor le apărură un templu impozant, menit să îndrume către supunere credincioșii care îi călcau lespezile. Cunoscătorii știau că acela era templul puternicului Solomon. Cu mâinile larg deschise spre altar, preotul Zaccaria binecuvânta mielul sacrificat. Reflectoarele viu colorate dădeau viață firavelor lumânări cu rol de preluare a sufletului demnului condamnat, și transportat de fumul acestora în ceruri, să hrănească mărinimia zeilor și să îl înduplece să le dea mai multe semne de îndurare și opulență pământenilor. Jos, lângă soclu, o tânără fată medita în genunchi, transmițându-și odată cu jertfa recunoștința ei zeilor. Era Fenena, fiica lui Nabuccodonosor.
Peste sală se lăsă domnia liniștii, iar ochii celor din grupul cel ciudat le sclipeau cu admirație, fermecați fiind de momentul feeric, hipnotizator, care le amintea de rarele momente când fură și ei duși cândva la puținele spectacole de teatru, la Hansel și Grettel, Păcală, sau Micuța Dorothy. Amintirile lor, tăinuite, le ieșiră acum la iveală de parcă li se petrecuseră mai ieri, și nu în urmă cu câteva decenii. Stăteau fascinați și îl studiau pe Drăgan Cimpoieșu într-un fel aparte, admirativ, cu înțelegere, mândrie și compasiune, căci el îi adusese acolo să se cultive. Porniseră cu un țel, și acum aleseseră cu un altul.
Pe scenă pătrunse și corul, bărbătesc, cu voci suple, formate, profund studiate, nu ca ale lor, puternice, dar construite pe maidan, căci la lucrul acesta concluzionau cei din grup, cât despre Cimpoieșu, acesta își zărise prietenul, chitit în spatele altor coriști, și crăpa pielea pe el de mândire. Era pentru prima dată când avea privilegiul să îl asculte pe Mihăiță într-un adevărat teatru, și nu conta că momentan era dosit de alte gâtlejuri, care parcă dedicau ode impozantului templu. Se aplecă cu cea mai mare fericire peste umărul doamnei cu cocul înalt, și îi spuse în șoaptă, însă destul de tare ca să îl audă și fiica acesteia:
-Doamnă, să știți că al patrulea băiat de pe al cincelea rând din spate, acela pletos, cu părul blond, e cel mai bun cântăreț existent, chiar și la nivel de România! E pâinea lu’ Dumnezu băiatu’ ăsta, cântă de rupe locu’! Îl cheamă Mihai Secu, mai mult ca sigur că ați auzit de el.
Melomana cu coc înalt și fiică îi zâmbea stingherită, iar Cimpoieșul îi luă zâmbetul ca pe unul sincer, încântându-l de-a dreptul. Șeful galeriei Câinilor Negri se întorcea în ambele direcții apoi, și îi lămurea pe cei din rând care anume îi era prietenul, pe șoptite, însă grijuliu de tare, cât să îl audă și ultimul dintre ocupanții acestuia. Peste câteva minute, însemnătatea dramaturgismului profund al scenetei avea să se diminueze pe rândul respectiv, căci cei care își plătiseră biletele ca să îl ocupe discutau acum despre identificarea lui Mihăiță, cunoscut doar de Drăgan Cimpoieșu, un personaj care prinse să se miște cu agitație alături de ceilalți colegi coriști, când pe scenă, în plină glorie, își făcu apariția regele Solomon.
-E ăla cu păru’ alb—le explica cu convingere.
-Care, mă? îl întreba Socoloveanu.
-Ăla care are în mână o făclie și e învăluit într-o pelerină.
-Păi... cam toți au făclii și sunt învăluiți în pelerine! râse de el Gina, o membră nelipsită a galeriei.
-Și care dintre ei e Mihăiță! se auzi o întrebare șoptită, venită de la distanță, din celălalt capăt al rândului.
-Cred că e ăla care își ține mâinile ridicate pe creștetul capului și privește cerul—îi explica cineva aflat mai departe de dânsul.
-Nu, nu—îi explica un altul—e cel care cântă!
-Păi... toți cântă! remarcă Socoloveanu cu nedumerire.
Cimpoieșul, în toată neputința lui, își dezlipi fesele de pe scaun, se ridică puțintel, cât să nu-l deranjeze pe spectatorul din spatele lui, și atâta cât îi permiteau genunchii îndoiți întinse degetul și îl țintea în mai multe direcții pe Mihai Secu. Vi-l arăt imediat! Stați...
Nu mai apucă să li-l indice, coriștii credincioși părăsiră templul în care veniseră în calitate de pelerini ca să se roage cu adâncă teamă și smerenie față de regele Solomon, și odată cu ei, dispăru în iureșul panicat și Mihăiță...
Se lăsă brusc liniștea. Amuți pentru un timp și orchestra, ca să izbucnească imediat într-un fin preludiu, menit să facă introducerea și legătura celor rămași pe scenă: preotul Zacharia, regele Nabucodonossor, luptătorul Fenena, și cele două prințese, Ismaelle și Abigaille. Acalmia momentului se stingea ușor, dând forță unor mari dispute sufletești, căci cei de pe scenă relatau un tablou deosebit de tensionant.
Din toată această atmosferă, hipnotică, apăsătoare, care avea forța să magnetizeze privirea și atenția oricărui spectator, răzbătu o șoaptă, fermă, bărbătească, vizată pentru un anumit rând întreg, plasat tactic, exact în mijlocul sălii:
-Lăsați, bă, că mai intră. Vi-l arăt eu la toți când o mai cânta. Să vedeți ce voce are, cea mai tare din tot cartieru’... adică din toată țara, da’ ce prostii vorbesc—se scuza Cimpoieșul sieși pentru gafa făcută.
Se aplecă pe urmă peste umărul doamnei cu coc înalt, adresându-i-se mai mult fiicei acesteia, căci simțea că o cucerea încetul cu încetul:
-E lung spectacolu’, așa că stați liniștită, că o să cânte și Mihai Secu! Să vedeți ce voce are, e unu’ dintre cei mai tari cântăreți ai țării, sau poate chiar al Europei. Omul ăsta a lucrat în șapte teatre europene. Plângeau ăia de ciudă atunci când a plecat. Dacă ați fi văzut cum ne cânta băiatu’ ăsta în curtea școlii, abandonam meciu’ de fotbal și îl ascultam cu cea mai mare luare aminte, aproape că plângeam de înduioșare! E pâinea lu’ Dumnezeu omu’ ăsta, v-o zic eu!...
Văzând că tânăra își dezlipi suava spinare de pe spătarul catifelat al scaunului și îi sugera pe toate căile să o lase să îi priască spectacolul, Cimpoieșul își opri subit explicațiile, plănuind ca mai târziu să li-l indice băbește pe Mihai Secu, căci lăudându-se cu un astfel de prieten, își ridica automat și lui prestigiul.
De ceva vreme, atmosfera spectacolului nu mai surprindea cu nimic. Templul rămase același. Cei cinci protagoniști rămași la scenă interpretau o arie deosebit de lungă, iar cele două soliste erau din când în când bruscate, și treceau când la preot, când la Nabucco, când la Fennena, iar dirijorul își făcea treaba, precum și orchestra. Sporadic, se mai stingea sau se aprindea câteun reflector... Cel puțin acestea erau remărcile noilor veniți în teatru. Stările lor începeau să se diferențieze, și începeau cu toții să își găsească vreo preocupare. Cimpoieșul încă se uita cu niște ochi sticloși, admirativi, după prietenul lui care întârzia să apară. Pe Gina o apucară romantismele și începu să se sărute cu Fățău, viitorul ei logodnic, cu cinci ani mai tânăr, de putea să îl modeleze după cum îi era placul. În imediata lor apropiere, sunetul plescăiturilor de buze călătorea într-un circuit închis, deranjându-i nu pe ei, ci pe cei din imediata lor apropiere. Cu sufletul la gură, ronțăitul popcornului și al semințelor reîncepuse, într-o manieră atentă, decentă, ținând cont de sfaturile lui Cimpoieșu, să își îndese cojile în buzunare, că doar erau dracului la teatru, și nu pe maidane. Grăsanul grupului, Socoloveanu, se străduia încă din faza incipientă cu desfăcutul foliei unei bomboane de mentă, atent, cu răbdare, migală, și multă decență, și scârțâitul încăpățânat al celofanului ce o învelea îl irita atât pe el, cât și pe cei pe care îi avea în preajmă. Enervată, Gina își opri plescăiturile, se întoarse cu bruschețe, și îi luă neîndemânaticului bomboana. I-o desfăcu în câteva secunde și i-o îndesă direct în gură:
-Ia-o, că m-ai făcut cu nervii!
Subtil, cineva deschidea o doză de bere, iar spectatorii din jur chiar că dădeau semne de saturație. O mare greșală făcu și o hostesă tinerică, studentă la medicină, atunci când se apropie de marginea rândului marcat de comportamentul decent, dar ciudat, și îi atenționă pe ocupanți să nu mai scoată tot felul de sunete deranjante, căci i se plânseră de mai multe ori spectatorii, pentru că Strigoiul, unul dintre oamenii de bază ai Cimpoieșului, și-o puse cu mișcări bruște—dar străduindu-se din răsputeri să îi fie pe cât se poate de suave—în poală, îi mângâie rapid părul, atât cât avea succinta ocazie, și o invită pe loc la un film. Fata i se ridică urgent, rușinată și roșie în obraji întocmai interdicției semafoarelor.
Reprezentația celor cinci protagoniști parcă nu mai lua sfârșit, iar cei veniți pentru prima lor dată acolo dădeau semne de nerăbdare, își făcuseră pentru câțiva ani de zile norma de culturalizare. Chiar și Cimpoieșul începu să ofteze, căutând cu niște ochi nestatornici silueta lui Mihai Secu, care parcă refuza dinadins să mai apară. Nu mai avea nici el puterea să își tot liniștească echipa. Își desfăcu la rându-i o cutie cu bere, rapid, ca să scurteze suferința auditivă a celor pe care îi avea în preajmă, și înghițea fără tragere de inimă din licuarea leșioasă. Nu îi era sete, dar găsindu-și o preocupare, timpul i-ar fi trecut mai ușor. Râse și el cu nevinovăție și naivitate de veselia celorlalți, ce se făceau atenți și își transmiteau coate la sforăitul lui Fățău, care adormise ca un copil, la sânul protector al iubitei sale, Gina. Fata îl îngrijea la început cu duioșie, însă observând sarcasmele celorlalți membri ai grupului, îl trezi cu un dos răutăcios de palmă peste umăr. Se deșteptă în acompaniamentul chicotelilor, sau al „șâșâiturilor” pe care le ignorau cu o intenție samavolnică, deoarece îi învinseră plictisul, iar singura schimbare de decor uman fu ieșirea tuturor cântăreților, în afara unei soliste ce se tânguia în fața altarului singură, încercând să sensibilizeze auditoriul cu un cântec sfâșietor și... deosebit de lugubru. Fățău dădu din nou să adoarmă, însă Gina, mișcată de emotivitatea pe care i-o transmiteau stihurile ariei, își prinse duios iubitul de ceafă și începu să îl resărute. Socoloveanu cugeta la gustul dulceag al bomboanei. Un spectator de pe același rând dădea să își aprindă o țigară, însă gestul autoritar al Cimpoieșului îl aduse de urgență la cei șapte ani de acasă. Undeva, la câteva scaune depărtare, cineva scoase un amplu râgâit din cauza berii. Din nou se porni tumultul de râsete, chinuitoare, scoase cu chin și în surdină, îi ajuta mult și reacția publicului ca să le scoată. Situația îl depășea cu mult pe Cimpoieș, râdea și el, controlat, tot în surdină, și cel mai mare chin al său era că voia să o facă cu sinceritate, pe îndelete, din toată inima și toți rărunchii, să acorde întregului său grup dreptul la veselie, la distracție, la libertate, căci și așa viața din zilele de astăzi era una deosebit de tristă, însă ținea mult și la maniere, mai ales că se alfa într-un teatru. Dintr-o dată tresări brusc:
-Ia, ia, ia!!... a apărut Mihăiță!
De la caterinci și comicăreli, ochii Cimpoieșului prinseră scânteierea unei profunde admirații.
-Să vedeți ce voce tare are! le explica celor din rând. Ne umbrește pe toți! Așa cânta băiatu’ ăsta în curtea școlii... de ne opream din jocul de rișcă și zaruri!
Se întoarse pe urmă spre doammna cu cocul înalt, se aplecă peste umărul dumneaei, și i se adresă mai mult fiicei acesteia, cu cea mai mare mândrie, și cu certitudinea că la sfârșitul spectacolului va ieși de mână cu dânsa:
-Să vedeți ce voce tare are prietenu’ meu, Mihai Secu. E unu’ dintre cei mai tari din Europa, garantat!
Însă Mihai Secu nu cânta. Făcea plecăciuni adânci, ducând cu supunere pe o tavă o scrisoare făcută sul. I-o înmână fetei care se ridicase de la altar, adică Abigaillei, iar prințesa îi făcu semn să aștepte într-un ungher ca să i se dea răspunsul. Mihai se retrase cu plecăciuni smerite, destul de multe, într-un colț umbrit de reflectoare, iar suava fată desfăcu pergamentul. Începu un moment muzical cutremurător și plin de furtună. Fata scăpă scrisoarea și începu să își smulgă părul din cap de-a dreptul. Între timp intră și regele, Nabuccodonosor în persoană. Între cei doi urmară niște tânguiri interminabile, regele ridică scrisoarea și se puse pe lecturare, după care o mângâie pe fată și o strânse la umeri cu bunătate. Îi făcu semn lui Mihai Secu, care i se apropia cu teamă și plecăciuni interminabile, supuse, ca să îl aștepte să îi înmâneze o altă epistolă, pe care tocmai se apucase să o scrie. Mihai rămase cu capul plecat, în așteptare, probabil ca să nu i-l taie sabia, iar regele și fata reîncepură să cânte, străduindu-se amândoi să scoată sunete cât mai jalnice, menite să îmblânzească, și chiar să amărască, starea sufletească a auditoriului. Regele se răstea în cântul jalnic, și îi făcea semne lui Mihai Secu ca să iasă. În tot acest timp, Mihai își juca rolul de figurant cu o desăvârșire matematică, făcând plecăciunile atât de adânci, de mulți nu ar fi fost în stare să le facă, și când termină cu duiumul lor, începu să îi tremure regelui ca varga.
Spectatorii avizați își dădeau de mult seama că Abigaiile descoperise din prețiosul pergament că nu era fiica de drept a regelui Nabucco, ci o sclavă adoptată. Mânios, regele dorea cu orice chip să afle sursa de proveniență a documentului cu pricina, răzbunându-se cu ocare pe curierul care îl aduse. Însă pentru publicul neavizat, toate aceste desfășurări erau interminabile, mai ales pentru ochii lui Cimpoieșu, care își pierduse de tot răbdarea, și în afara mai multor îndoieli și dubii, era de un singur lucru sigur, că Mihăiță al lui nu avea să mai cânte. Se întorcea când în stânga, când în dreapta, și își întreba pe un ton răstit, și încă șoptit, colegii:
-Ce dracu tot face Mihăiță ăsta atâtea plecăciuni?!? Ce rol i-au dat ăștia???
Ca pe urmă să își ridice tonul, ca să îl audă din ce în ce mai multe perechi de urechi din preajmă:
-Bă, ăștia mi l-au făcut sclav pe Mihăiță!! Ia uite la el cum se închină și cum tremură de frică.
Își trânti cu necaz palmele în creștetul capului, ca apoi să strige și să se răstească în șoaptă:
-Da’ de ce, mă, nu l-au făcut sclav pe moșu’ ăla bărbos? Și de ce nu l-au făcut rege pe Mihăiță al meu??? Ahaaa, pentru că a îndrăznit să bea apă rece, pentru că a răcit, pentru că unii nu au voie să se îmbolnăvească, bag samă... Au voie să o facă doar anumiți sus puși!
-Șșșșșt!! îl atenționă doamna împopoțonată cu pene de păun.
-Ăsta numai spectacol nu mai e! protestă și domnul pișpirel, eliberându-și cu două degete papionul ce îl strângea de gât.
Cimpoieșul nu se lăsă nicicum intimidat de protestatari, din contră, se enervă și mai abitir. Se ridică de pe scaun și își arătă lezarea tuturor:
-Și ce dracu caută, Mihăiță, îmbrăcat în ștrămpălăi?!...
-Șșșșșt!! îl irită și fiica doamnei cu coc înalt, și în momentul de față îi găsea sublima profunzime o ochilor albaștri deosebit de antipatică.
Drăgan, zis și Cimpoieșu, răcnea acum de-a dreptul, îndreptându-și o grămadă de priviri asupra lui:
-Nu mai tremura, Mihăiță mamă, că nu ești singur!!! E ultima oară când mai porți ștrămpălăi în vreun spectacol al „Teatrului Muzicant”!! Ți-o garantează Cimpoieșu...—ca apoi să urle și mai tare—Galeria-i a ta, Mihăiță!!!
Va urma...

Vizualizări: 65

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


admin
Comentariu publicat de Ioan Muntean pe Mai 19, 2019 la 6:51pm

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->