Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

REFLECȚII ASUPRA UNOR CREAȚII LITERARE PROPRII (2)

MOTTO: „Ce-i viața, dacă nu umbra unui vis care fuge?” (Umberto Eco)

Umberto Eco (5 ianuarie 193219 februarie 2016) a fost un scriitor italian, filosof și semiotician. Este cunoscut în special pentru romanele sale „Numele trandafirului” și „Pendulul lui Foucault”, traduse și în limba română. A fost președinte al Școlii Superioare de Studii Umaniste la Universitatea din Bologna, și membru onorific al colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford.

 

NEIERTAREA

 

Să vină o furtună, să șteargă neiertarea

rămasă agățată pe muchii reci de timp,

în umbra unor visuri venite pe cărarea

legendelor cu zâne furate din Olimp.

 

Apollo din Parnasul cu muzele retrase  

pe-o stâncă bântuită de un mister bizar,

la umbra înserării în taină vrea să lase

suspinul neiertării pe sfântul său altar.

 

Să vii la miezul nopții, e ușa descuiată,

tu, muză răzvrătită, plecată din Parnas,

în casa văruită, pe-o margine de vatră,

să îți alung păcatul cu zâmbetul din glas.

 

Eu știu că neiertarea te bântuie întruna,

de când în trup o vrajă, ajunsă pe ascuns,

te mistuie în visuri, precum adesea luna

se oglindește-n ape, fiind de nepătruns.

 

Când zorii către ziuă vor bate la fereastră,

tu vei pleca, iubito, urmând același drum,

în urma ta vor plânge și florile din glastră,

simțind că neiertarea ne va pândi oricum.

 

Neiertarea”, neologism cu valențe mai puternice decât sinonimul său „pedeapsa”, dă titlul acestui poem vibrant, de factură expresionist-onirică, închinat iubirii veșnice, care transcende orice barieră a continuului minkowskian spațiu-timp. Alcătuit din cinci catrene cu rimă încrucișată, măsura versurilor 14/13, poemul se derulează începând cu invocarea „ștergerii” neiertării („Să vină o furtună, să șteargă neiertarea/ rămasă agățată pe muchii reci de timp”), finalizându-se cu o concluzie amară („simțind că neiertarea ne va pândi oricum”).

Între aceste două extreme, versurile ne conduc printr-un labirint de ipoteze circumstanțiale în care realitatea, legenda și fantasticul se completează reciproc, pentru a construi un discurs liric încărcat de magie si mister. În prima strofă, Eul liric invocă „legendele cu zâne furate din Olimp”. În strofa a doua aceste zâne, devenite muze ale inspirației lirice sunt duse de zeul Apollo în Parnas „pe-o stâncă bântuită de un mister bizar”. Putem deduce că este vorba despre misterul neiertării, în chip de „suspin”.

Începând cu strofa a treia Eul liric își invocă muza răzvrătită, deja plecată din Parnas: „Să vii la miezul nopții, e ușa descuiată,/ tu, muză răzvrătită, plecată din Parnas”. Eul liric îi promite că, în intimitatea casei sale văruite, îi va alunga păcatul, „cu zâmbetul din glas” (iată o metaforă care nu ar trebui uitată nicidecum!). Această promisiune este făcută în ciuda faptului că Eul liric știe că ceea ce promite nu poate fi îndeplinit. Strofa a patra este edificatoare în acest sens: „Eu știu că neiertarea te bântuie întruna,/ de când în trup o vrajă, ajunsă pe ascuns,/ te mistuie în visuri, precum adesea luna/ se oglindește-n ape, fiind de nepătruns”.

Intuim, din strofa a cincea, că păcatul împreunării nepermise s-a produs deja, încălcând canoanele mitologice ancestrale, dar atât muza cât și Eul liric își asumă pedeapsa zeilor neîndurători, în numele iubirii veșnice. Despărțirea, după o noapte de dragoste se consumă cu demnitate și speranță, în ciuda faptului că neiertarea îi pândește pe amândoi: „Când zorii către ziuă vor bate la fereastră,/ tu vei pleca, iubito, urmând același drum,/ în urma ta vor plânge și florile din glastră,/ simțind că neiertarea ne va pândi oricum”.

Poemul NEIERTAREA a fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITAE, Ed. ePublishers, București, 2019. A fost republicat un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului, a mai fost publicat în revistele on-line CONFLUENȚE LITERARE, LOGOS & AGAPPE și ARMONII CULTURALE. Autorul consideră că poemul va rămâne în memoria cititorilor săi, atât prin originalitatea discursului liric, cât  și a mesajului vibrant pe care îl transmite.

 

CÂNTECUL URSITEI

 

Pe la miez de noapte cântecul ursitei,

lângă poarta sorții, mă recheamă iar,

să privesc prin vreme trupul Afroditei,

ridicat din valuri de un zvon bizar…

Se întinde zvonul dincolo de zare

peste amintirea unui vis pierdut,

iar în crucea nopții chipul tău apare

aducând ispite scoase din trecut.

 

Te zăresc departe, lângă o fântână,

cu apa vrăjită de un mag pribeag,                

revenit în lume să găsească-o zână

rătăcită-n visuri lângă un drumeag.

Pe drumeagu-acela, într-o zi de vară,

tu veneai spre mine, c-un surâs senin,

umbrele-nserării se-ntindeau afară

adunând sub ele tufe de pelin.

 

Și gustând pelinul cu arome brute,

lângă mine timpul parcă se oprea

să primesc ofranda zânei neștiute

care-n crucea nopții încă mă iubea.  

Mitul Afroditei stă acum de strajă

să-mi aline trupul prea îmbătrânit,

ascultând povestea, simt venind o vrajă

care-mi cerne doruri dinspre infinit.

 

Poem complex, desfășurat pe întinderea a trei strofe polimorfe, a câte opt versuri fiecare, măsura 12/11, CÂNTECUL URSITEI se dezvăluie ca un discurs liric, de factură expresionist-onirică, despre iubire, timp și destin. Debutul poemului se află sub incidența cântecului ursitei, „la poarta sorții”, rechemând Eul liric pentru a privi trupul zeiței Afrodita „ridicat din valuri de un zvon bizar”. Desigur acest debut de poem este o aluzie la mitul nașterii preafrumoasei zeițe din spuma imaculată a mării. Mitul este simbolizat stilistic prin „zvonul bizar”. Acest zvon se întinde dincolo de zare „peste amintirea unui vis pierdut”. Zarea poate fi interpretată ca limită a lumii cunoscute. Ridicarea Afroditei din valurile mării coincide cu apariția chipului iubitei „aducând ispite scoase din trecut”.

Această apariție nu are loc în proximitatea Eului liric ci, așa cum aflăm din strofa a doua, undeva, mai departe, „lângă o fântână, cu apa vrăjită de un mag pribeag” (ne aflăm, desigur, sub incidența oniricului!). Magul pribeag „revenise” în lume (bănuim că din neant)  pentru a găsi o zână,  „rătăcită-n visuri lângă un drumeag”. Întâmplător, sau nu, pe „drumeagu-acela” muza Eului liric apărea „c-un surâs senin” pe când „umbrele-nserării se-ntindeau afară, adunând sub ele tufe de pelin”. Pelinul, simbol al gustului amar, al dezamăgirii, marchează finalul ambiguu al strofei a doua. Ambiguitatea se accentuează la debutul strofei a treia, când Eul liric, gustând pelinul „cu arome brute” simte că timpul se oprea, pentru a primi „ofranda unei zâne neștiute care încă îl iubea”. Mister și magie : cine să fi fost zâna neștiută și care să fi fost  ofranda oferită? Putem bănui numai că această zână este chiar iubita din prima strofă care își oferă trupul drept ultimă ofrandă. Această presupunere este întărită de conținutul ultimelor patru versuri ale poemului: „Mitul Afroditei stă acum de strajă/ să-mi aline trupul prea îmbătrânit,/ ascultând povestea, simt venind o vrajă/ care-mi cerne doruri dinspre infinit”.

Poemul CÂNTECUL URSITEI a fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITAE, Ed. ePublishers, București, 2019. A fost republicat un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului, a mai fost publicat în revistele on-line CONFLUENȚE LITERARE, LOGOS & AGAPPE și ARMONII CULTURALE. Mit și visare, fără limite de spațiu și timp, poemul CÂNTECUL URSITEI este o creație lirică cu impact puternic asupra cititorilor, de la care autorul a primit numeroase mesaje de acceptare și apreciere.

 

GARĂ FANTASTICĂ

 

La marginea uitării începe să apară

o umbră nevăzută venită din trecut

cu dorurile toate lăsate într-o gară

în seara fără miză de care m-am temut.

Te așteptam acolo pe-o bancă părăsită

adusă într-o noapte, pe un peron rebel,

cu trenul neuitării, de-o vajnică ursită

ce-și căuta în gară iubitul infidel.

 

Îmi amintesc ursita, ea semăna cu tine,

deși părea mai tristă, privită din profil,

când cobora grăbită în gara fără șine

având pe chipul tandru un zâmbet inutil.

Ducea în spate banca croită din iluzii

în nopțile cu lună, pe malul unui râu,

de tristele himere născute din confuzii

ajunse-n apa rece adâncă pân-la brâu.

 

Erai și tu acolo cu hainele-aruncate

pe-o piatră răsturnată, căzută de pe mal,

te ridicai din apă mai plină de păcate,

sedusă de un faun sub unda unui val.

Plângeai, ieșind din apă, rănită de păcatul

rămas înfipt în trupul pe care l-am iubit,

iar eu, pe malul apei, eram precum soldatul,

pe crucea suferinței în taină răstignit.

 

Poem reprezentativ din creația lirică proprie, GARĂ FANTASTICĂ reține atenția cititorului prin versurile sale marcate de o puternică transfigurare expresionist-onirică. Cititorul este condus, într-o irealitate seducătoare, care-l acaparează, pas cu pas, prin schimbări frecvente de direcție a discursului liric. Poemul conține trei strofe polimorfe, a câte opt versuri fiecare, cu rimă încrucișată, măsura 14/13. Prima strofă evocă starea de așteptare a Eului liric, „la marginea uitării pe-o bancă părăsită”, dintr-o gară ireală. Această bancă era „croită din iluzii”, fiind „adusă într-o noapte pe un peron rebel/ cu trenul neuitării, de-o vajnică ursită/ ce-și căuta în gară iubitul infidel”. Se poate deduce că Eul liric își aștepta iubita (în chip de muză).

Această deducție vine odată cu începutul strofei a doua: „Îmi amintesc ursita, ea semăna cu tine,/ deși părea mai tristă, privită din profil,/ când cobora grăbită în gara fără șine/ având pe chipul tandru un zâmbet inutil”. Irealul se adâncește din ce în ce mai mult, pe măsură ce înaintăm către finalul strofei a doua. Astfel, se spune că banca fantastică („croită din iluzii”) fusese concepută de „himere născute din confuzii”, în apa rece a unui râu.

Ca în orice poveste fantastică, neprevăzutul și misterul ne conduc mai departe aflând, la începutul strofei a treia, că în râu se afla și muza Eului liric,  „cu hainele-aruncate/ pe-o piatră răsturnată, căzută de pe mal”. În această apă „plină de păcate” muza fusese „sedusă de un faun sub unda unui val”. Cuprinsă de remușcări, datorită păcatului săvârșit, muza ieșea din apă plângând. Privind de pe mal, Eul liric se simte precum soldatul „răstignit pe crucea suferinței”.

Poemul GARĂ FANTASTICĂ a fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITAE, Ed. ePublishers, București, 2019. A fost republicat un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului, a mai fost publicat în revistele on-line LOGOS & AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE și ARMONII CULTURALE. Apariția poemului pe facebook, distribuit din revistele on-line în care a fost publicat, a generat numeroase comentarii favorabile din partea cititorilor, fapt ce-l îndreptățește pe autor să spere că poemul GARĂ FANTASTICĂ va rămâne în conștiința colectivă ca operă valoroasă ce va depăși barierele vremelnice de spațiu și timp.

 

 

 

           

Vizualizări: 21

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->