Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

Repugnare și extaz (capitol din romanul Răpănoșii - a doua parte)

-Nu mă lăsa aici, Buldozere! Lasă-mă oriunde, numai în pădure să nu mă lași!
Mașina se opri, lăsând-o să se apropie, însă nu prea mult, doar atât cât șoferul să se facă auzit:
-Lasă Prințeso, că aici o să-ți găsești prințul. Nu așa pățesc prințesele adormite, își așteaptă prinții ca să vină în pădurea fioroasă și să le sărute?
Mașina scrâșni din nou, cu răutate, de teamă ca nu cumva ponderabila domnișoară să îi pună mâna pe mânerul portierei din spate și să năvălească cu forța înăuntru.
-Buldozere, nu fă prostii, Buldozere! Nu mă lăsa singură în frig!
Mașina opri din nou, dându-i parcă a înțelege că totul fusese doar o glumă. Angelica se porni pe zâmbete, îi iertase pe toți trei. Gâfâia, pe când venea repejor dintr-o oarecare depărtare. De pe geamul din spate zbură și cojocul îmblănit al fetei. Șoferul privea apoi prin lunetă cum o înghițea cu lăcomie întunericul. Râdeau pe urmă copios de glumele pe care le făcuseră pe spatele fetei.
-Așa-i trebuie dacă se pune cu mafia! concluzionă Sabin Nebunu…

Moara de vânt se străduia din greu să imite tradiționala și democratica Olandă. Și nu se putea spune că ar fi avut vreun oarecare succes în această străduință de imitare: roata nu i se mișca, era pusă doar de decor, iar din interior nu răzbăteau ritmurile muzicii flamande, ci influențele turcești, grecești, sârbești și arabe, luând cu succes naștere din ele oarecum și cele actuale, românești. Când pătrunseră înăuntru se loviră strident de canapelele de pluș roșu și fețele de masă de catifea roșie. Aceleași lumini roșii emanate de jeturile reflectoarelor, personalizau și mai abitir specificul încăperii. Ospătarul, jovial, chel, cu obrajii înroșiți, le puse urgent pe masă meniurile. Se comporta de parcă îi cunoștea de-o viață întreagă și îi dădea atenție mai ales Buldozerului, care se grăbi să îl anunțe că nu aveau nevoie de ele, însă ospătarul care era și chelner și patron al locației, se prefăcu că nu îl aude. Fostul șofer și actualul client își studia meniul cu indiferență și mimică tâmpă:
-Eu n-am niciun ban la mine, doar ceva mărunțiș ce mi-a rămas pentru parcare.
-Eu n-am venit să cheltui! trecu de la glumă la profundă seriozitate și Sabin Nebunu. Orice venit, orice sumă, trebuie să dau aproape totul ca să mă pun bine și să deschid anumite uși, că-i greu la răcoare, i-un sistem și mai corupt decât statul…
Tăcu. Nu era cazul de lamentare. Cei care își exprimaseră neputința își întoarseră capetele spre Godean, în zadar și cu timiditate, căci o uniformă spălăcită de militar nu le inspira avuție.
-La noi soldele se ridică atât cât să îți ajungă de-o perie, o pastă de dinți și trei pachete de țigări pe lună. În rest… bagi muncă, militărie și arest de te ia dracu…
-Nici nu ne așteptam ca tocmai tu să contribui cu ceva, stai liniștit! îl împăciui Buldozerul, cu un glas plângăcios, ce-i drept.
Își scrută pe rând tovarășii, trăgând din răsputeri de timp cu studiatul amănunțit al meniului. Își controlă apoi toate buzunarele și le cercetă conținutul pe sub muchia mesei.
-După cum vă spuneam, mi-au mai rămas ceva bănuți prin buzunare, puși cu intenție ca să îmi ajungă de parcare…
-Câți ai? scânteiară cu interes ochii Nebunului.
-De-ajuns cât să ne facem de râs! îi repanică grăsanul. Voi chiar nu aveți nimic?
După o căutare amănunțită, Nebunul îl anunță panicat:
-Eu am puțini, doar un leu și cincizeci de bani!
-Dă-i încoace! Buldozerul îi strânse cu sârg și îi alătură celorlalți, după ce îi cântări pe toți cu drag, înroșindu-și cu rușine obrajii.
-Eu nu am niciun ban! se grăbi și Andrei Godean să se scoată din încurcătură, fără să i-o ceară nimeni.
Virgil Simion, zis și Buldozerul, își scruta cu niște ochi bulbucați căușul palmei în care ținea mărunțișul. Rămase cu ea suspendată în semiîntunericul străjuit de subtilele reflectoare roșii pentru un timp cam îndelungat. Închise pe urmă pumnul și îi vârâ grijuliu în buzunar. Oftă a necaz și le zise:
-Tâmpita aia de Angelica avea bani. E una dintre mult prea fericitele care au privilegiul să mă mă întrețină, o proprie plătitoare de taxe și impozite. Uite că la bani nu m-am gândit, că n-aș fi lăsat-o singurică în mijlocul codrului nici în ruptul capului , sărăcuța. În felul ăsta… am făcut un fel de pana prostului.
-Hai să mergem după ea! îi sfătui omenește Godean, prinzând brusc sentiment în momentul de față, când află că voluptoasa creatură poseda o sumă importantă.
Buldozerul râse, a panaramă:
-Prea târziu, or fi mâncat-o lupii.
Pentru câteva clipe râsul îi fu estompat, deoarece dădu de la depărtare ochii cu patronul.
-Hai să inventăm ceva, să ne sustragem de aici cu diplomație! încerca din răsputeri să își apere onoarea.
-Ai înebunit? îl luă la rost Sabin Nebunu. Eu nu mă mișc de aici nici mort. E atât de frig afară…
Buldozerul se ridică pe jumătate în picioare, agățând cu pulpele muchia mesei și făcând să se zguduie scrumiera și serviciul galant cu lumânări aprinse, lucru care atrase atenția patronului. Îl opri din bunăvoință printr-un gest al palmei să îi mai dea răgaz să consulte meniul, chipurile. Printr-un zâmbet binevoitor cât toată încăperea, șeful de sală i se supuse. Îl cunoștea de mult, de-ajuns cât să îi înțeleagă semnificația gesturilor și a comunicării nonverbale, și deși nu îl agreea pe Buldozer, se străduia să îl înghită, căci de-a lungul deselor sale peregrinări făcuse bani foarte frumoși de pe urma grăsanului, și de altfel și de pe urma altor namile asemănătoare dânsului, unii dintre ei fiind chiar și atunci de față. Îi întoarse spatele ca să se ocupe de avuția altui client, neștiind că cel pe care se străduia să îl respecte nu avea la dânsul bani nici măcar pentru o bere, și îi mai și ținea ocupată una dintre mesele cele mai centrale.
-Poate se enervează șefu’ sălii. Ne dă naibii afară cu caguliștii! li se destăinui Buldozerul, din spatele unui zâmbet întunecat.
-Poate vrea să las vorbă să i se dubleze taxa de protecție!!! înnebuni Nebunu, trântind cu pumnul în masă.
-Stai cuminte, bă! îl certă Godean. Ce boala, te crezi pe maidan, la piață? Ai dat de lume bună, comportă-te ca atare! De unde vrei să îi pui taxă de protecție? Din pârnaie?!
-Înțelepte vorbe îți grăiește gura, Godene! i se simți recunoscător Buldozerul, mulțumit că nu trebuia să fie el cel care trebuia să îi facă educație.
Într-adevăr, cei care se desfătau în brațele tinerelor balerine și își mângâiau urechile cu muzică bună erau din clasele sociale net superioare. Unii aveau la gât lanțurile de platină sau de aur atât de groase, încât de-abia mai puteau să își ridice căpățânele, alții aveau ghiulurile de la degete mari cât nucile, iar dacă nu aveau aceste accesorii, se puteau liniștiți afirma prin rafinata vestimentație: pantofi de piele decorați cu ciucurei, sau șalvari rari întâlniți pe piață, de culori diferite: verde kaki, vinișiu sau roșii, de proveniență turcească. Fetișcanele amintiților aristocrați, sau nevestele, erau deosebit de frumoase, împodobite până la eleganță, conform cu moda vremurilor, cu părul lăsat să curgă sau strâns în coc, cu colierele de rigoare și rochiile eclatante de seară, cu brățări de aur la încheieturile picioarelor, sau rochii atât de scurte, cât să atragă cu intenție privirile dușmanilor. Își țineau ochii ațintiți în pământ, căci înalții prelați pedepseau pe loc orice cochetare imaginară, pălmoacele domniilor lor puteau fi scoase cu ușurință din teaca pantalonilor și pocnite cu ușurință peste cefele superbelor însoțitoare. Erau însă și unele frumuseți pe chipul cărora predominau șiretenia și inteligența, mai puține ce-i drept, egale fiind cu consorții lor, sau chiar de-asupra. Luate la nivel general, în afara câtorva cârciumărese, sublimele doamne sau domnișoare, după caz, excelau în finețe și frumusețe, făpturi plăpânde, privilegiate de natură, care, privite din spectrul tăinuit al unui intelectual, trezeau foarte multe dileme nedeslușite și multe semne de întrebare: „Ce-or fi găsit aceste gingașe făpturi la aceste matahale??” La lungile și interminabilele discuții ținute în tagma acestor intelectuali, de preferință tot la un păhărel, ar fi intervenit cu explicații psihologii: „Omul, fie el bărbat sau femeie, în exemplul de față femeie, este înzestrat cu două instincte, unul inconștient, dăruit de natură, pe care nu și-l poate controla, și altul conștient, pe care și-l dezvoltă de-a lungul vieții. Unul din instinctele inconștiente dăruite cu generozitate de natură ar fi și cel animalic. Cerbii se luptă pentru femelele lor, motanii, taurii, morsele… la fel, iar cel mai puternic, câștigătorul, le fericește cârdul. La fel se întâmplă și la latura umană, femeia simte care este bruta cea mai puternică, matahala care dă cel mai bine cu parul, cel care are minunatul har să spargă mesele, scaunele și ferestrele pașnicelor baruri. Cel care are acest talent, tot dat de la natură, să se facă remarcat, este premiat de fina făptură cu punerea premeditată sub aripa lui, căci femeia vrea să fie ocrotită, vrea siguranță, viitor, protecție, fiind harnică în cheltuirea veniturilor celui sub care s-a pus la adăpost. Aici este meritul inconștienței animalice, care a dirijat-o cu mărinimie către incontestabilul rege al junglei. O perioadă se simte superioară celorlalte făpturi, în sinea ei este sigură că are un statut, un viitor, un protectorat, mai ales când răspunsul vine cu invidia surprinsă în ochii altor consoarte din anturajul ei, sau cu care copilărise și se jucase cândva în trecut, ori prin dispariția subită de prin farmacii a dozelor de medicamente destinate ulcerelor și gastritelor.
Și uite că ușor-ușor în decursul anilor li se dezvoltau și instinctul conștient, plăpândele făpturi începeau să își dezvolte pofta după lucrurile romantice, să fie scoase la teatru, să li se dedice poeme, să își dorească cu aviditate să primească în dar măcar o floare de ziua femeii, erau marcate să li se dea maximă importanță, și nu o așteptau de această dată de la societate, ci de la bărbații care le ceruseră cândva de neveste, le trântiseră plozi pe creștetul capului, le trimiseră la cratițe, voiau să își vadă în ele consoartele, mamele și amantele ideale, iar singurele serate organizate de aceștia fiind cele la care participau în momentul de față. Dacă personalitatea lor predomina—ceea ce nu se întâmpla la toate—puteau controla aceste brute, și pe unele reușeau chiar să le facă să le respecte, însă majoritatea dintre ele intrau în mrejele supunerii, a neieșirii de sub cuvânt, a primirii cu resemnare a amenințărilor, sau cum spuneau masculii cei romanticii: „a promisiunilor”, că dacă îi înșală le omoară, și în felul acesta grațioasele făpturi primeau cu predilecție educațiile corporale—unora chiar făcându-le plăcere să le primească; curgeau plângerile de molestare depuse pe la secțiile de poliție, și tot pe atât de repede erau retrase…
Binevoitorul patron, cu rol de barman, ospătar și chelner își pierduse până la urmă răbdarea și se puse în mișcare către masa lor. Se opri însă la jumătatea drumului, căci cei trei mușchetari pe care îi considera ca fiind de perspectivă, se ridicară cu toții deodată și se îndreptară către toaletă ca să se sfătuiască, fapt care îl făcu să îi cam piară zâmbetul, însă și-l recăpătă când pe ușă își făcură intrarea triumfală doi consilieri îmbujorați și un primar al comunei învecinate, în superba companie a plăpândelor soții, încărcate cu personalități similare, însă vopseli ale părului diferite: nuanțe elegante de roșcat, blond și șaten.
Spre disperarea celor chemați de natură, râsetele celor trei protagoniști care se retraseră pentru consfătuire, sincere, răsunătoare, barbare, carpatice, mai ales ale celui care purta un superb costum de ocazie și a celuilat ce-și expunea cu mândrie o uniformă de militar ponosită, decorau cu hidoșenie atmosfera pașnică de adineauri. Râsul celui din urmă dispăru subit și repede, și lucrul acesta îl constatară și cei doi amici. Îl băteau bărbătește peste umeri și îl încurajau ca niște destoinici tovarăși:
-Haide, relaxează-te. Am ieșit în lume ca să ne distrăm.
-Ce vă pasă vouă! le zise abătut grăsanul. Eu sunt aici un vechi client, practic spus, de-al casei. N-ați văzut cum forfotește în jurul meu personalul? Ați fi pupat voi canapeaua din față, căptușită-n piele, dacă n-aș fi fost eu de față? Ce credeți voi, că e ușor să penetrezi în lumea bună? Nu neică. Mai întâi trebuie să frecventezi locarule de lux cu anii, să le faci consumație.
De necaz, dădu un pumn în ușa unuia dintre compartimentele impresionantei toalete, de-i tremurară balamalele. Vizitatorii întâmplători, chemați de ciclul firesc al naturii, părăsiră—nu neapărat de frică, ci dintr-o măsură obligatorie de vigilență—pisuarele, cu calm, trăgând încă de timp, ca să îl observe mai bine cu coada ochiului pe cel care se străduise printr-un efort atât de considerabil ca să penetreze într-o societate atât de bună.
Cei doi tovarăși de încredere nu mai râdeau, ci îi ascultau pledoariile doar într-un zâmbet, pe când rotofeiul mai bubuia din când în când câte-o ușă, doar așa, ca să îi atenționeze că nu mai era deloc momentul pentru glumă.
-…să te faci remarcat, să sari în evidență. Păi câtă consumație le-am făcut ăstora… n-au făcut-o înalții demnitari ai orașului.
Nervii grăsanului reușiră să îl calmeze pe Andrei Godean, care se uita în altă parte, iar privirea lui voia să pară nepăsătoare, însă Sabin râdea cu nerușinare.
-Nu râde Nebunule—trânti încă un pumn, de răsunară toate compartimentele toaletelor—nu râde! Eu spre deosebire de tine sunt un om cu liberă trecere prin locația asta distinsă, îmi tremură chelnerii de emoție când își așteaptă bacșișul, se uită cu ciudă peste umăr dușmanii când văd până unde mă poate duce uneori dezmățul. Prin mine a venit și altă clientelă în motelul ăsta, sunt considerat practic de-al casei, ce dracu, așa că nu râde, că nu ție o să-ți crape în curând obrazul de rușine și nu o să mai știi cum să o scoți la capăt. În noaptea asta, ce-i clar, e că nu vreau să mă fac de râs, și țin morțiș la asta!
Atunci când părăsiră closetele erau cu mult mai sobrii. Gura Buldozerului fu aurită: înclinați cu servialitate, cu pumnul strâng strâns la spate, iar cu celălat braț ținând ștergare alb imaculate, doi chelneri avură înalta onoare ca să fie însărcinați cu luarea comandei. Cel care părea mai marcat de timp și de amprenta experienței se apropie de liderul incontestabil al grupului și îi șopti în ureche:
-Am putea să luăm comanda?
Dintr-un individ smerit, marcat de îngrijorări și gânduri, Buldozerul se transformă pe loc într-o persoană impunătoare. Spuse cu un timbru autoritar al vocii, destul de tare, ca să îl audă și ceilalți doi tovarăși, așa, ca să îi ia spusele drept mărturie:
-Trei pahare și… o sticlă de apă minerală!!!
Hohotul necizelat al lui Sabin Nebunu alertă și mai mult nedumerirea supusului chelner, care, rămas tot în aceeași poziție, ușor aplecată, desemnată serviabilității, se codea împreună cu celălalt coleg al său să se conformeze cu coamanda clientului meritoriu, mințindu-se că nu auziră bine ceea ce li se spuse. Zâmbeau ușor, neștiind cum să reacționeze, învățați fiind la cursuri că una dintre modalitățile de a satisface clientul ar fi fost și aceea de a i te contopi cu energia, manifestându-te ca atare, mai bine spus jucându-i jocul, însă problema era că aveau trei clienți în fața ochilor, cu stări diferite, dintre care unul râdea ca prostul și reușea să stârnească cu succes atenția întregii distinse clientele, altul rânjea cu subînțeles și își ascundea privirea în palmă, și cel mai important mușteriu al casei se afla cufundat în stânjeneala înroșirii propriilor obraji, și era gata-gata să se înegrească de supărare. Chelnerul cu experineță mai mare se gândi să reacționeze, și sparse tăcerea:
-În afara celor trei pahare și a sticlei de apă minerală, cu siguranță că mai doriți să comandați și altceva, nu-i așa? Poate un antreu, poate ceva de mâncare…
-Nu-i așa! îl cam repezi grăsunul, străduindu-se să nu tragă un pumn, de răsune blatul lucios al mesei.
Din experiența sa, chelnerul observă acest lucru, mai ales încleștarea pumnilor metalici ai celui care îl contrazise, și îi făcu urgent subalternului un semn cu coada ochului ca să îl urmeze. Nu se grăbeau, se așteptau ca pe nervosul de la masa lucioasă să îl apuce râsul cu bruschețe, să îi cheme înapoi, să îi arate cu degetul, și să le spună: „Ha, ha, ha, v-am făcut-o!” Însă nu se întâmplă acest lucru. Mai mult ca sigur că importantul client ar fi abordat o a doua variantă: să sfarme masa. Mai trecuseră prin astfel de experiențe, și înțelepciunea sau cumpătarea lor creșteau odată cu anii.
Pe când cei doi chelneri școliți își arătau nemulțumirea patronului, cele trei fătuce, înalte, sumar îmbrăcate, încălțate pe tocuri și parfumate până la Dumnezeu, ședeau cu cumințenie în brațele celor trei clienți distinși care tocmai dăduseră comanda.
Doi dintre clienții destoinici, cel care purta uniforma militară și cel cu costum de ocazie, nu își permiteau ca să piardă vremea, așa că se porniseră să acționeze, îmbrățișând cu sârg balerinele. La fel proceda și Buldozerul, însă îmbrățișarea lui era mai domoală, și nu cumva din grijă ca să nu își strivească superbitatea blondă la piept, ci din adâncă îngrijorare, punându-și întrebarea despre ce puteau vorbi cu atâta seriozitate cei doi chelneri împreună cu patronul locației, înroșiți la chip cu bruschețe, și de ce le tot trimiteau atâtea ocheade dușmănoase.
Sabin Nebunu, puțin mai experimentat și mai umblat prin lume, nu ca alții, mâncați de mucegaiul cantonamentelor și al antrenamentelor de prin loturile naționale, trecu la romantisme, își săruta cu patimă supla făptură, care îi zâmbea forțat și dădea anemic să i se retragă. Partenerul la care ședea în brațe era considerabil de îndrăzneț, și sărea peste toate treptele de negociere. Îi râse gingaș, cu o feminină nevinovăție. Sări peste introduceri și porni din proprie inițiativă prima clauză și primul pas al negocierii, ciupindu-l mai întâi cu finețe de obraji:
-Nu mă servești și pe mine cu un campari?
Râsul barbar și carpatic al Nebunului, necunoscut întregii locații prestigioase, răsuna cu cea mai mare necontrolare. De la el se molipsi și Godean, care începu să facă același lucru, fără nicio jenă, uitând subit de discuțiile privitoare la temperarea entuziasmului pe care le avuse în toaletă cu câteva minute în urmă.
-Aoleeeu domnișoară, vrei să pună tăticu bâta de baseball pe mine? încerca Nebunul să se salveze printr-o glumă.
Fetișcana nu se pierdu cu firea, din contră, le gusta umorul. Își duse degetul în dreptul buzelor și de acolo pe cele ale Nebunului:
-Și ăsta e numai preludiul!!!
Sesizându-le zâmbetele false, cei doi chelneri împreună cu patronul se pregăteau să intervină, însă pumnul autoritar al Buldozerului, care făcu să zăngăne paharele umplute ochi cu apă minerală, îi făcură urgent să se răzgândească pe la jumătatea drumului. Îl văzură jubilând și, își puneau întrebarea care o fi fost exteriorizarea grăsunului, din moment ce nu erau inițiați încă cu cititul de pe buze.
-Gata cu cumpătarea, la naiba, să înceapă petrecerea!
Dacă cei doi chelneri și patronul ar fi avut harul citirii buzelor, tocmai ar fi aflat starea acestuia, însă văzură doar cum matahala ciupea cu cea mai mare finețe unul dintre sfârcurile blondinei pe care o avea în brațe.
-Fetelor, sunteți invitatele noastre în această seară!
Îngrijorarea patronului luă sfârșit când Buldozerul îi făcu semn să îi trimită unul din băieți ca să îi ia o nouă comandă. Îl desemnă pe cel mai experimentat, care plecă numai într-un zâmbet și se întoarse numai într-o tristețe.
-A mai comandat încă trei pahare, pentru fete de această dată, ca să li le umple tot cu apă minerală…

Vizualizări: 93

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


admin
Comentariu publicat de Ioan Muntean pe Mai 19, 2019 la 6:59pm

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->