Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Repugnare și extaz- partea a treia (fragment din romanul Răpănoșii)


Dacă cei doi chelneri și patronul ar fi avut harul citirii buzelor, tocmai ar fi aflat starea acestuia, însă văzură doar cum matahala ciupea cu cea mai mare finețe unul dintre sfârcurile blondinei pe care o avea în brațe.

-Fetelor, sunteți invitatele noastre în această seară!

Îngrijorarea patronului luă sfârșit când Buldozerul îi făcu semn să îi trimită unul din băieți ca să îi ia o nouă comandă. Îl desemnă pe cel mai experimentat, care plecă numai într-un zâmbet și se întoarse numai într-o tristețe.

-A mai comandat încă trei pahare, pentru fete de această dată, ca să li le umple tot cu apă minerală…

Extazieri, râsete, cochetării și bucurii nenumărate, sentimente amestecate cu stinghereala fetelor care nu știau cum să se sustragă, mai ales că nu puteau distinge bâlbâielile gestuale ale patronului care nu avea curajul să li se apropie. Acesta făcu și un apel serviciului de pază și protecție, să le spună să stea în alertă, căci tare mult îl mai mira un lucru: cum se putea ca trei indivizi să fie atât de gălăgioși, și să deranjeze intimitatea unei clientele întregi, când de o oră întreagă erau doar în compania unei nenorocite de sticle cu apă minerală? În timp ce îi lămurea pe cei de la echipa de intervenție de ce ar fi trebuit să se deplaseze vreo treizeci de kilometri pentru el de la secție, îl urmărea cu oripilare pe cel mai gălăgios, pe cel mai pornit pe glume dintre toți, ochiosul care își muia unghiile în propriul pahar și îi stropea pe urmă fătucile, acest grăsan bine cunoscut localului de ani de zile, pe care însă nu îl mai văzuse într-o astfel de stare. Tare se mai mira ce îl apucase.
Și dezamăgirea era mare pe capul patronului: cei de la intervenții îl convinseră repede că pentru trei indivizi un pic cheflii nu se deplasau ei vreo treizeci de kilometri de pomană. Poate că petrecăreții și plecau până atunci. Dacă rupeau vreun scaun, sau greabănul vreunei balerine grațioase, atunci se schimba treaba, erau nevoiți să intervină.
Îi observa cum se extaziau fără nicio jenă, cum îi apucaseră slăbiciunile după programul artistic, cum băteau cu pumnii în masă susținând o oarecare animatoare care dansa din poala-n poala fiecărui client solo sau, în rarele cazuri, când partenerele acestora își dădeau consimțământul, li se puneau și lor în poală. Uneori se întâmpla ca vreunul dintre distinșii domni, mult mai glumeț decât ceilalți, să dea un bacșiș balerinei ca să i se pună și iubitei în poală, stârnind simpatia și râsetele tuturora, poate mai puțin cele ale firavei iubite, dacă aceasta nu înțelegea gluma.

Pe un ritm sacadat, bătut cu bărbăție în blatul lucios și elegant al mesei, menit să susțină curajul tinerei domnișoare care îi încânta cu grațiile dansului la bară („Ancuța, Ancuța, Ancuța…”) două dintre cele trei fete care stătuseră mai mult de o oră și jumătate cu dânșii, cele mai curajoase, reușiseră să se sustragă.

Rămase cu ei, cea mai timidă, roșcata. Își ridica neputincioasă umerii la semnele disperate ale patronului, care nu îndrăznea nicidecum să se apropie de grupul de gălăgioși. Era acum împărțită la trei, stătea în poala deținutului care îi șoptea vorbe dulci și mișcătoare („dacă aș fi miliardar te-aș umple cu diamante”); pe când grăsanul, la fel de insistent, căci în momentul de față nu i se părea nici moral și nici etic ca amicii lui să profite fără scrupule de roșcată, fără să țină cont că cea mai importantă parte din cheltuielile pe care le făcuseră pe sticla de apă minerală erau ale lui, săruta gâtul fin al făpturii timide cu distinsă înfocare. Fetele de la bară își terminaseră numărul, însă ei o țineau una și bună, cereau bisul cu îndârjire: „Ancuța, Ancuța, Ancuța!!!”

Clientela se rărise, la fel și fumul des de țigară. O lăsară și pe Sabina să plece, odată cu fetele care se retraseră către case. Până și muzica era dată acum în surdină, și nu mai era una de talie superioară, închegată din ritmuri românești, grecești și orientale. Disk Jockey-ul le făcea un apropo că se cam apropiase vremea ca și ei să se retragă, așa că se hotărâ să le delecteze urechile cu melodii de jazz clasic. Se ridicară de la masă printre ultimii, târziu, în miez de dimineață timpurie, când se trezea orașul ca să meargă la muncă. Încă mai solicitau bisul celebrei balerine — care mai mult ca sigur se odihnea deja acasă, după o noapte lungă și istovitoare —, pe când părăseau curtea pavată cu piatră cubică a renumitei locații: „Ancuța, Ancuța, Ancuța!!!”

-Nici cu nebunii ăia ai mei din celulă nu m-am distrat atâta! se exterioriza Nebunul.

-În noaptea asta am înnebunit cu toții! râdea cu gura la urechi șoferul, privind prin retrovizor cu îngrijorare o mașină pierdută undeva în depărtare care îi tot făcea semne disperate cu blițul pe cât îi permiteau serpentinele, ca să o vadă.

-Oare pe unde o fi Prințesa? se interesa nostalgic Godean.

-Dacă nu o fi luat-o nimeni, mai e și acum pe drumuri! i se doldorau fălcile de amuzament Buldozerului. Ești nebun? Am dus-o cinșpe kilometri mai departe de motelul de la care ne întoarcem.

Pentru moment, jovialitatea grăsunului se volatiliză oarecum, și ochii îi prinseră o nuanță opacă, umbrindu-le strălucirea:

-Va trebui să am eu o discuție serioasă cu dumneaei și să îi ard și o mamă serioasă de bătaie, așa, ca să se învețe minte să nu îmi mai ia în râs prietenii…

-Las-o, săraca! se cufundă Godean în sentimentul fragil al milei. Și-a luat-o… de-i ajunge pe-un an de zile!

Buldozerul nu schiță niciun semmn de vreo oarecare compasiune, și adăugă cu răceală:

-Trebuiesc controlate, „Petrecanie”, căci altfel… îți sar în cap. Știu eu ce știu, că-s trecut prin toate. Așa m-a păcălit odată o pipiță…

Se opri din ceea ce voise să spună și cercetă din nou către oglinda retrovizoare, care reflecta aparente fenomene de incandescență. Lumina care se reflecta în ea, în miez de dimineață întunecată, îl orbea de ceva vreme, agasându-l. Trase un pumn în volan cu atâta tărie, de le derută celor doi pasageri pe care îi avea în spate tot calmul:

-Mă, da’ ce mama dracului tot mă urmăresc ăia din spate, și îmi tot bagă blițuri sau mă orbesc cu faza mare???

Pasagerii întoarseră și ei la rândul lor capetele, și ochii le fură inundați de un tun furtunos de lumină. Grăsanului îi răspunse doar torsul imaginar al motorului, printr-un huruit puternic. Într-adevăr, autovehicolul distanțat din spate mai făcea din când în când flashuri de lumină.

Buldozerul începu să își ia volanul mașinii la bătaie, sacadat, cu zel, ca să își tempereze dracii:

-Ce mama naibii tot vrea bou’ ăsta, că mă disperă? Dacă cobor la el și îi trag un dos de palmă îi mut maxilarul la ceafă. Păi Prințesa e mic copil față de ce carabe am să-i ard eu ăstuia!

Frână isteric, urmărind prin lunetă intensitatea farurilor autoturismului care se apropia treptat și cu viteză. Trecu peste linia continuă, în plină serpentină, și se postă în dreptul lor, pe partea laterală. Făcu semn Buldozerului să își deschidă geamul.

-Băăă—răcnea până la răgușire șoferul care se chinuise până-ntr-atât să îi ajungă din urmă—a zis șefu că dacă te mai prinde și pe tine și pe prietenii tăi în Moara în Călduri, vă rupe picioarele, auzi? Vă îneacă în apă minerală, fraierilor!!!

Cei din mașina care se chinuise atât de mult ca să îi ajungă din urmă încercară să demareze în trombă, ca efect intimidatoriu, însă motorul acesteia era epuizat din răsputeri, așa că până reuși să se pună în mișcare cu scârțâituri jalnice, să facă manevrele de întoarcere și să se îndrepte de acolo de unde venise, tot peste cele două linii continue, avură tot timpul din lume ca să îl audă pe Buldozer cum le trimitea solia:

-Să-i transmiți din partea mea patronului tău… că ni se rupe-n paișpe, venim când vrea muschii mei!

-Proștilooor… mai auziră din cealaltă mașină, dar distanța le calmară tuturor nemulțumirile.

Demară și Buldozerul, mai lent:
-La culme m-au enervat ăia doi! Poate vor să le pun interdicție, sau să le impun o taxă de protecție!

-Păi… să nu-i treci ușor cu vederea, Buldozere, că dacă te prind ăștia la înghesuială, așa au s-o tot țină! îl sfătuia cu înțelepciune Sabin Nebunu.

Obezul cugeta adânc. Veni pe urmă și răspunsul, cu întârziere:

-Nu pot, Nebunule. M-au lăsat ăștia la vatră cu suspendare. Dacă fac comunității necazuri mă întorc de urgență înapoi, și zău că nu-s dornic a o face…

Se lăsă liniștea. Una totală. Parcă și mașina rula mai tăcută, solidară cu nervii șoferului și, deși se străduia să nu iasă de sub cuvântul acestuia, îi mai protestau din când în când balamalele, sau, fără voia ei, i se mai accelera sau deccelera turația motorului. Chiar și cu toate acestea, cu tot cu respectul pe care îl ținea mașinii dar și liniștii controlate pe care o păstrau cei de pe bancheta din spate, voluminosul șofer tot trase cu sete un pumn în volan:

-Ce m-au enervat handicapații ăia, omenirea ma-mii lor, să mă amenințe ei pe mine…

Trase isteric de volan într-o serpentină strânsă, fără să ridice pedala de accelerație.

-Ușor, ușor! se panică Godean.

Nu îi răspunse, și nici nu se scuză. Noroc cu râsul incoștient al Nebunului, venit parcă de departe, din amintiri. Începu să bată sacadat cu palma în geam:

-Ancuța, Ancuța, Ancuța…

Se molipsiră instant de sincera lui veselie. Se molipsi chiar și mașina, care începu să ruleze și să scârțâie mult mai sprintenă. Băteau în grup în caroseria bietei cărătoare și aveau cu toții același deziderat:

-Ancuța, Ancuța, Ancuța…

Veselia contagia dimineața sobră. Nici urmă de starea de somnolență de acum câteva minute.

-Liniște, liniște! încerca Buldozerul să le reducă râsetele barbare. Ia… ia ascultați aici!!!

Începu să bată răpăit cu pălmoaca în pașnicul înveliș al volanului:

-Prin-țe-sa, Prin-țe-sa…

Și totuși deprinderea instinctuală îl făcu să iasă afară din mașină pe acest prieten al drumurilor, un polițist de la circulația rutieră. Devreme, în toiul dimineții înnegurate, se pregătea să ridice paleta reflectorizantă și să tragă pe dreapta autovehicolul care circula regulamentar. Tocmai aceast lucru îl deruta și îl făcea să își ridice doar până la jumătatea cursei și să își coboare de mai multe ori cu nesiguranță brațul: singura mașină de pe carosabil rula regulamentar, chiar sub restricția de viteză de nouă zeci de kilometri la oră impusă ca prevestire a intrării în oraș, cu luminile aprinse și fără să depășească cu un centimetru cele două linii continue. Se hotărâ totuși să lase șoferul să își continue drumul. Poate că oamenii erau obosiți și veneau tocmai de departe. Avea și el mașină și știa cât de mult îl enervau opririle nemotivate ale colegilor săi din întreaga țară, când îl trăgeau pe dreapta și îl lămureau apoi că nu fusese decât un control de rutină, așa că respecta din răsputeri confortul participanților în trafic, punându-se moral de multe ori în locul lor.

Când mașina învechită trecu prin dreptul lui, cu toate ferestrele deschise pentru ventilarea fumului gros de țigară de dinăuntru, polițistul omenos nu mai avu puterea sau timpul să ridice paleta reflectorizantă pe care scria STOP, fiind hipnotizat de o putere invizibilă, cu efect de buimăceală. Cei din interior strigau ca descreierații, și loveau sacadat și cu multă sete fragilele accesorii ale caroseriei dinăuntru:

-Prin-țe-sa, Prin-țe-sa…

Își întoarse rapid privirea spre autoturismul care trecuse pe lângă dânsul. Dădu să fluiere, sau să ridice fără vreun efect paleta. Îi căzu chipiul. Nu și-l ridică. Strigătele celor dinăuntru se stingeau treptat, și rămaseră doar cele ale planetarei, care parcă încerca să susțină cumva bucuria petrecăreților: „Boc-boc-boc, boc-boc-boc…” Nu era o idee bună nici să pornească după ei în urmărie, autovehicolul pe care îl avea în dotare trecuse mai multe regimuri, și de-abia intrase în cel al democrației, aproape că nu pornea deloc la prima cheie, și până l-ar fi pus în mișcare, cei bucuroși din interiorul mașinii pe care nu avuse instinctul spontan să o oprească ar fi ajuns departe, în inima localității. Dacă nu ar fi fost o frumoasă dimineață de Duminică s-ar fi slujit de radiotelefon ca să anunțe celelalte echipaje, în speranța că mașina cea albă, căreia nu avuse timpul să îi noteze numărul de înmatriculare, și care se asemăna perfect cu alte câteva zeci de mii de autovehicole de aceeași culoare, ar fi putut fi oprită de către alt echipaj de poliție, dar așa, nu avea nici măcar la cine altcineva să apeleze, puținele echipaje fiind dispersate prin tot orașul…

Vizualizări: 71

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


admin
Comentariu publicat de Ioan Muntean pe Mai 19, 2019 la 7:02pm


ACTIV
Comentariu publicat de Adrian Scriminț pe Noiembrie 5, 2018 la 7:34pm

E roman. Nu pot divulga din el totul. Dacă mă puneți în legătură cu vreo editură... veți fi prima care va primi cadou cartea de la mine! (de când o caut, cu toate susținerile blogerilor de literatură de rigoare, publicații parcelate ale anumitor capitole și alte premii) Manuscrisul romanului e gata și așteaptă publicarea. Mi-e teamă doar să nu alerg singur cu cărțile și să mă rog de trecători pe străzi ca să mi le cumpere. Le vreau aranjate în vitrina librăriilor!


admin
Comentariu publicat de Gabriela Mimi Boroianu pe Noiembrie 5, 2018 la 3:17pm

Am nevoie de continuare!!!!!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->