Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Trenul de Bucureşti porneşte într-o lungă noapte albă pentru cei mai mulţi dintre călători. Când ultimul vagon dispare după curba din marginea oraşului, peronul rămâne aproape pustiu, numai pe o bancă de la capătul lui un bărbat stă cu capul între mâini şi plânge ca un copil căruia i s-a luat jucăria. Lângă el, o femeie de treizeci şi ceva de ani încearcă să-l potolească.

- Liniteşte-te şi hai să mergem acasă. Ce bărbat plânge ca tine? Ne mai vede cineva şi ce zice?

Scoate din poşetă o batistă şi i-o întinde:

- Şterge-ţi faţa şi hai!

- Am rămas singur! se vaită el în timp ce-şi curăţă faţa. Nu mai am pe nimeni în ţară!

Lacrimi incredibil de mari îi inundă iarăşi faţa făcând inutilă batista.

- Eşti beat, plânge ţuica-n tine! Are să-ţi treacă până mâine.

- Ţie ce-ţi pasă!

- Îmi pasă atât cât trebuie. Ce, vrei să bocesc şi eu? Bine că au reuşit să plece. Şi eu aş pleca, dacă aş avea unde şi... nu ai rămas singur. Mă ai pe mine, iar acasă te aşteaptă doi copii. Nu crezi că-i destul pentru vremurile de azi?

Bărbatul nu răspunde. Lacrimile se opresc, dar el continuă să sughiţe şi să icnească. Femeia îl apucă de braţ şi-1 trage de pe bancă, reuşind să-1 clintească din înţepenire. Pornesc amândoi în urma trenului plecat de ceva vreme, părăsesc peronul coborând câteva trepte şi îşi continuă drumul de-a lungul unei străzi paralele cu linia ferată.

 Din vârful stâlpilor de beton, rarele becuri trimit o lumină portocalie ce lasă pe asfalt o împletitură de umbre mişcătoare create de copacii abia înfrunziţi şi uşor unduiţi de o adiere de vânt.

- Stai! spune bărbatul oprit brusc din mers şi agăţându-se cu o mână de nn stâlp.

- Ce-i? întreabă femeia. Să nu-mi spui că ţi-e rău şi vrei să vomiţi!

- Nu! Vreau să merg undeva să beau o bere.

- Nici gând, George! Ai băut destul alături de cumnăţelul tău înainte de a veni trenul. Şi pe el abia de l-a urcat soră-ta în tren. Mergem acasă! hotărăşte femeia cu o voce care nu lasă loc de târguieli.

Bărbatul acceptă reluându-şi mersul alături de soţie, care il apucă bine de braţ pentru a fi sigură că nu-1 scapă de sub control.

Curând se pierd în întunericul dintre blocuri şi case vechi rânduite într-un anumit fel şi într-o logică pe care nimeni nu o ştie.

*

Doi ani mai târziu, prin august, în faţa casei lor opreşte o maşină cu număr străin. Din ea coboară sora şi cumnatul lui George. Nu trece mult şi „străinii” păşesc în locuinţa românilor.

Îmbrăţişări frăţeşti şi urări de bun venit însoţesc întâlnirea. Aşezaţi în jurul unei mese rotunde, încep să-şi împărtăşească din viaţa lor scursă de la despărţirea de pe terasa gării. Musafirii ar fi vrut să vadă şi copiii, dar aceştia lipsesc, se vântură, probabil, pe undeva prin pădurile din apropiere.

Oarecum jenat şi nemulţumit că a fost luat pe nepregătite, George se străduieşte să-i facă semne soţiei pentru a salva situaţia. Doina ştie că trebuie să facă ceva, dar aşteaptă un moment favorabil ca să poată Iipsi câteva minute. Cum discuţiile continuă fără pauză, se vede nevoită a-şi cere scuze şi iese din casă, unde nu are nimic din ceea ce ii trebuie. Vizitatorii au nimerit într-un moment de criză, care, în ultima vreme, este din ce în ce mai lungă şi nu numai la ei. Mai rău este că toată lumea a început să se împace cu situaţia. Însă, ce te faci cu musafirii, mai ales cei străini? Parcă nu se face să ştie şi ei necazurile tale. Femeia e conştientă că-i o prostie, fiindcă mai devreme sau mai târziu se vor lămuri, doar că nu tocmai acum, iar văicărelile nu plac nimănui. Deocamdatâ e gazdă şi trebuie să facă faţă cum se cuvine.

Doina intră în micuţa prăvălie deschisă de un vecin mai înstărit într-una din camerele propriei case. De aici „cumpără” pe datorie o sticlă de vodcă, una de vin şi un baton de mezel. De obicei trebuie să dea tot felul de asigurări că-şi va plăti datoria, mai puţin acum. Se miră la început de bunăvoinţa vecinului, ca apoi să-şi dea seama că acesta văzuse maşina străină şi probabil, pe cei ce au venit cu ea.

Revine acasă direct în bucătărie, îşi depune recolta la îndemână şi se apucă de pregătit cele necesare. Purtând în mâini două tăvi, una cu „aperitive”, cealaltă cu pahare, intră în camera cu oaspeţi şi le aşează pe masă. Înăuntru e plin de fum şi de un miros dulceag, nefamiliar ei, provenit de la ţigările „de marcă” fumate în lipsa ei. Ar vrea să deschidă fereastra, dar se abţine. Încă un drum la bucătărie şi lângă pahare apar cele două sticle. Se aşează şi ea. Observă pachetul de ţigări al musafirilor, îl ia în mână studiindu-1 curioasă, apoi îşi priveşte soţul să vadă ce ţine între degete. Vede aceleaşi veşnice ţigări de contrabandă. E convinsă că vizitatorii l-au îmbiat cu una din cele fine şi el i-a refuzat. Ridică din sprâncene. De ce?

- Să vă pun vodcă sau vin? întreabă Doina.

- Eu conduc şi nu pot să beau, dar am să gust un pic de vin, se scuză cumnatul.

- Şi eu am să gust vin, adaugă sora, vodca nu mi-a plăcut niciodată. Acasă am încercat whisky şi tot nu mi-a plăcut. Are gust de... ştiţi voi.

Nu, George nu ştie, dar zâmbeşte chipurile înţelegător.

- Eu am să-mi pun vodcă. N-are rost să-mi schimb obiceiurile atâta vreme cât nu mă pot ţine de ele.

- Dar luaţi şi ceva gustare, îi îmbie gazda.

- Nu-i nevoie, abia am mâncat la restaurantul hotelului, o demobilizează cumnata. O cafea aş bea.

Gazdele tac o clipă.

- Îmi pare rău, încearcă Doina o scuză, nu am cafea pentru că nu prea ne omorâm cu ea, dar pot să vă fac, dacă aveţi puţină răbdare.

- Nu putem sta prea mult, avem de făcut mai multe vizite.

Simţind cum în suflet îi creşte o furie pe care încă nu şi-o poate explica, George  socoate că e timpul să spună şi el ceva:

- Va să zică, staţi la hotel? pune el o întrebare la care primise răspuns puţin mai înainte.

Cumnatul simte nuanţa din glasul lui şi ţine să se explice:

- Ne-am gândit că e mai bine aşa, nu deranjăm pe nimeni şi... voi sunteţi destul de înghesuiţi.

Nu trebuie să fii cine ştie ce deştept ca să-ţi dai seama cum stau lucrurile în realitate. Doi ani au fost destui pentru cei doi „străini” ca să se convertească şi să uite sau să nu mai accepte condiţia românului. Ca să nu-şi exteriorizeze dispreţul ce se năştea în el, George îşi pune în gând să facă în aşa fel, încât, la următoarea vizită să nu mai fie în inferioritate. 

Sora lasă jos paharul cu vin:

- E bun, dar cam acrişor. La noi sunt mai dulci.

Doina ar fi vrut s-o întrebe ce înseamnă la noi, dar renunţă. Soţul ei, însă, nu se poate stăpâni:

- Dragă soră-mea, acum un timp nu ai fi observat cât de acru e.

- Aşa-i, dar m-am desobişnuit.

- Cât staţi, când plecaţi? întreabă Doina, mai mult pentru a-şi împiedica soţul să vorbească în plus.

- Vreo două săptămâni, îi răspunde cumnata. O să mergem şi la mare câteva zile.

- S-ar zice că o duceţi destul de bine acolo, remarcă George nepoliticos.

- Se poate şi mai bine, îi lămureşte cumnatul. Avem nevoie numai de timp. Într-un an de zile abia am reuşit să ne găsim o locuinţă ca lumea. Să ştii că muncim foarte mult.

- Vă cred. Şi noi am munci, dacă am fi plătiţi ca acolo...

Ar fi vrut să continue, dar îşi dă seama că nu are nici un rost. Este prea evidentă schimbarea celor doi emigranţi pentru a putea să înţeleagă destul de bine ce s-a petrecut între timp aici. Poate după ce vor trece zilele de concediu să-şi facă o părere.

- Doina, vino cu mine pînă la maşină, am nişte pachete pentru voi, să le aducem în casă.

Se întorc purtând sub braţe câte un sac de plastic şi cutii de earton destul de voluminoase, dar nu prea grele. Toate sunt aruncate pe canapea şi acolo rămân până ce musafirii se retrag.

- Pe fiecare pachet am scris un nume, ca să ştiţi pentru cine este, ţine cumnata să precizeze.

- Vă mulţumim! simte gazda nevoia să spună.  Nu trebuia...

- Ei! Am adus şi noi câte ceva pentru fiecare. Acum mergem la mama, avem şi pentru dânsa ceva.

- La mama!? se miră George. Unde la mama? Nu ştii că mama stă aici, cu noi, de astă toamnă?

- N-am ştiut. Şi-acum unde-i?

- Are o prietenă cu care îşi pierde vremea. Nu cred să vină acasă până în seară. Aş putea să merg după dânsa, dar aţi spus că vă grăbiţi.

- Nu-i nimic, mai trecem pe-aici. Să-i spuneţi să stea acasă.

- Când mai treceţi?

- Nu ştim. Să vedem cum ne facem programul.

Gazdele şi-au epuizat spusele, la fel şi musafirii sau toţi au aşa multe de spus încât nu ştiu cum să facă şi mai ales cum vor fi primite spusele fiecăruia. Poate că altădată lucrurile vor sta altfel şi va fi şi mama acasă, ea nu ar fi iertat pe nimeni.

- Trebuie să plecăm, e destul de târziu.

Pornesc amăndoi spre uşă urmaţi de gazde. Până la poartă vorbesc despre vreme, apoi îşi iau la revedere. George îi însoţeşte la maşină unde soră-sa îi dă pachetul destinat mamei. Încă un semn cu mâna şi maşina se îndepărtează lăsându-1 în marginea drumului. Când să intre în curte, îl strigă o vecină:

- Te-ai procopsit, George! Ţi-au venit neamurile.

Vizualizări: 65

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Mihaela Moşneanu pe Februarie 1, 2017 la 12:16am

De aşa procopseală, mai bine, lipsă!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->