Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

Un om fără trecut poate avea totuși un viitor, însă unul din viitor își poate inventa amintiri? Grea întrebare, dar prezentul, probabil, mă va ajuta să răspund la ea. Eu sunt Alma. Am fost teleportată din viitor... într-o gară? Comunicarea cu baza mi-a fost întreruptă pentru trei luni, cât timp are loc incursiunea mea într-un decor impus, așa că n-am decât să mă descurc singură. De fapt proiectul la care am fost nominalizată are ca scop nu doar integrarea cu oamenii din trecut, ci și o analiză despre cauzele încălzirii globale.

Un sunet dubios, insistent se aude din ghiozdanul care-mi atârnă pe umărul drept. Renunț să privesc atât călătorii agitați, cât și trenul care tocmai a plecat din gară, sincronizându-se perfect cu apariția mea dintr-o altă lume și cotrobăi prin bagajul meu micuț. Descopăr repede o mogăldeață din plastic cu multe butonașe, de culoare neagră, care palpită ca un netot. Din reflex ating butonul verde. Sunetul nu se mai aude. Nu cred c-am surzit, dar apropii de urechea dreaptă aparatul, căci nu se știe... O voce, într-o limbă necunoscută mie, se aude din aparat. Mă trezesc șoptind:

– Se poate în engleză?

– Desigur, domnișoară. După numele dumneavoastră, credeam că-i mai bine să comunicăm în spaniolă.

– Lăsați introducerea. Spuneți, ce doriți?

– Vă trimitem o mașină în gară, să vă aducă la hotel?

– O, nu, sunteți foarte drăguță. Aș vrea să-mi mai dezmorțesc picioarele. Poate-mi explicați, ceva de genul: stânga-dreapta. Mă voi descurca...

– În regulă. Ieșiți din gară prin partea opusă lacului, apoi treceți strada. Luați-o la dreapta până-n următoarea intersecție. Acolo îndreptați-vă spre stânga, mai mergeți vreo trei minute și ajungeți. E cea mai mare locație hotelieră din zonă – hotel Europa.

– Sunt sportivă, mă descurc. Mulțumesc pentru telefon.

Ce-aș fi putut să-i spun? Telefonul dumneaei venise ca o gură de aer proaspăt, căci nu mi-au fost dezvăluite datele expediției mele în trecut. Totul e secret. Până și bagajul mi-a fost înmânat cu câteva clipe înaintea intrării în portalul luminos.

Mă așez pe o bancă retrasă și-l analizez. Neesențial. Haine, încălțăminte și câteva dresuri de baie. Oi fi la mare cumva, căci lacul ăsta care-mi trage cu ochiul nu pare a fi curtat de excursioniști. Toate la timpul lor, gândesc și scot rapid cele trei cartoane cu chipul meu pe ele, așezate într-un mic compartiment al genții de voiaj. „Nenorociții, mi-au greșit anul nașterii!” Eu m-am născut în anul 3310, nicidecum în cel tipărit pe cartonul ăsta! Auzi... carte de identitate. După mintea lor aș avea aproape o mie patru sute de ani? De ce nu mi-au dat și-un baston în dotare? Dar am uitat, nu am voie să mă enervez. Trecutul meu, fără amintiri, fără prieteni, e un fel de prezent impus. Cacialma... Iar îmi ies din pepeni? Exclus! Ce-ar fi să merg spre hotel? Ce-o mai fi, voi mai vedea.

 

 

Zorii zilei m-au găsit lenevind într-o cameră elegantă. Cu greu mă desprind dintre cearșafurile răcoroase, însă o fac cu o ușoară... strângere de mână? Îmi analizez, în oglinda imensă atârnată deasupra frigiderului, chipul puțin șifonat, dar nu iau nici o măsură în acest sens, căci draperiile bleu mă atrag ca o șoaptă blândă și misterioasă. Să le trag într-o parte? Nu îndrăznesc fiindcă în spatele lor, lumina a invadat deja zarea. Cu mișcări mecanice, deschid ușa, pătrunzând în balcon. Simfonia naturii mă întâmpină ca și când destinul m-ar fi adus într-o sală de spectacol. Linia orizontului ascunde infinitul în buzunarul de la piept, iar cerul, de un albastru mai pur ca draperiile din cameră, soarbe tăcerea întinderii de apă, privind cu coada ochiului cum soarele, cu pași micuți, urcă din... mare. Am ratat răsăritul! Totuși o plimbare matinală pe malul mării cred c-ar fi benefică. Proiectul pentru care sunt aici ar mai putea aștepta sau poate chiar așa trebuie să-ncep totul – la limita dintre pământ și apă. Îmi vine greu însă să mă desprind de imaginea mării văzută de la înălțime. Examinând puțin clădirea, cred că mă situez pe la etajul șapte sau opt al hotelului. Infinitul, pe care l-am îmbrățișat ca pe o panoramă a calmității depline, parcă-mi șoptește că detaliile-s mai importante în jocul naturii cu imaginea retinei încântată de nou, de profunzimea și diversitatea culorii. Nu pot rata aceste amănunte de excepție și-s pregătită să mă teleportez pe nisip. Încerc o dată, apoi încă o dată. Dezamăgirea îmi inundă trupul firav, care refuză totuși să accepte neputința. Un grup compact de pescăruși sparg liniștea și-mi înnoadă bine intențiile. Probabil că-n anul două mii și-un pic deplasarea se face monoton. Deci... la pas, Alma!

Iau o pereche de pantaloni scurți, un tricou, apoi îmi vâr picioarele în pantofii sport. După câteva ocheade prin încăpere, mă decid c-ar fi bine să-mi iau și falsa carte de identitate, și pârlitul de card. Trag ușa după mine și-n timp ce răsucesc cheia, la capătul holului oprește liftul și cinci excursioniști fericiți pășesc gălăgioși pe culoar.

– Doriți să coborâți, domnișoară? mă întreabă, din lift, un domn îmbrăcat la patru ace.

– Desigur.

N-aș putea spune cât a durat coborârea sau cum am depășit mulțimea agitată și înfometată, dar simt briza mării și grăbesc pasul. Splendoarea azurie mă face să uit și de viitor, și de trecut, căci prezentul palpită emoții în trupul meu secundă cu secundă. Îmi dau încălțările jos și-mi port tălpile pe nisipul umed. Aș vrea să urlu de bucurie, însă decența îmi impune să fiu rezervată. Freamătul mării face casă bună cu dorința mea de eliberare. Îmi prelungesc până la epuizare plimbarea prin apa de la mal. Să fi fost într-o altă viață un peștișor? Aici, doar îmi pot imagina. În lumea mea aș fi depistat rapid acest lucru.

Soarele, insistent și puternic, își încurcă razele pe plajă, dominând-o. Nisipul s-a colorat cu prosoape și saltele, iar mulțimea, tolănită pe el, lenevește. Nu-mi pot permite acest experiment, dar ajungând într-o zonă amenajată cu șezlonguri și umbreluțe contra soarelui, caut un loc la umbră. Mă așez pe unul, hotărâtă să descopăr gesturi, obiceiuri, caractere umane. Din păcate nu prea înțeleg limba, dar par a fi oameni drăguți și pașnici.

Tocmai a sosit un bătrân roșu ca o tomată sprijinit într-un baston și cu o sticluță cu nămol în ea. Mă privește insistent, dar îmi redirecționez privirea spre o familie mulțumită să consume, pe plajă, lapte cu pâine. Pe un șezlong alăturat, o brunetă, fără nici o grijă, mușcă dintr-o piersică, în timp ce partenerul său o unge cu cremă pe mâini, pe spate, șoptindu-i dulcegării. Într-un loc mai retras, o mamă își ajută prichindelul să construiască un castel de nisip, iar în depărtare ambarcațiuni elegante plutesc pe întinderea de apă. Oameni, cu destine diferite, acceptă îmbrățișarea soarelui fără nici o rezervă.

 

 

În câteva zile chiar mi-am făcut un tovarăș cu care intru în apă uneori. N-aș putea afirma dacă sentimentele au început să croșeteze o idilă, însă de fiecare dată când privirile ni se intersectează, mi se răvășește trupul. Gust prezentul așa cum este, fără să forțez nota. Am nevoie de compania cuiva și cred că acesta e și scopul dumnealui.

Marea e agitată în contrast cu lumea de pe plajă care admiră cum se rostogolesc valurile spre țărm. Doar vreo trei persoane s-au aventurat să rupă valurile. E arborat steagul roșu. Cu toate acestea, peștișorului din mine i-ar pica bine să simtă, să împrumute pentru moment vânzoleala apei.

– Alma, vii în apă?

Cuvintele mi s-au blocat în interior, însă dau din cap afirmativ în timp ce-l urmez, pentru a nu se răzgândi. E perfect. Sărutul mării pe picioare, pe abdomen e din ce în ce mai vulgar, dar... îmi place. Țip de bucurie, atrăgând atenția salvamarilor care ne fluieră de câteva ori. Când simt că apa, din ce în ce mai insistentă, ar vrea să-mi amprenteze fața, mă rotesc, decisă să ies la mal. Stropi mari, mulți, grei mi-au invadat căpșorul mic, răsturnându-mă.

Ce-a urmat n-aș putea spune, însă acum, fără nici o vlagă, mă văd întinsă pe un pat de spital. Viața se scurge din mine involuntar. Simt agitație, chiar dacă nu văd nimic. Nu am puterea să deschid ochii, dar un cuvânt se tot repetă în șoaptă sau sacadat pe buzele celor de lângă mine – deces. Voi muri într-o lume în care nici nu m-am născut? N-ar fi drept! Poate destinul îmi trage o palmă... Regretele însăilează stropi călduți pe chipul meu.

– Am spus eu că nu-i moartă! răsună o voce lângă mine.

– Ești dus, Mihai! Aparatele indică... alt-ce-va. Sau te-ai îndrăgostit de o necunoscută?

– Pleacă, Andra. Ești impertinentă!

Scârțâitul unei uși mi-ar putea sugera c-am rămas singură cu acel Mihai. Lacrimile continuă să curgă, dar ochii nu răspund la comenzi și nici trupul meu care zace ca o plantă tăiată. O mână tremurândă îmi șterge picăturile de apă sărată de pe față și din greșeală, două degete ating lobul urechii drepte, lunecând în spatele acesteia.

– Știam eu...

Ce-o fi știind, n-aș putea spune, însă deschid brusc ochii imediat după ce mi-a comutat trupul la curent electric.

– Și eu sunt sintetic, domnișoară!

Nu am puterea să-i mulțumesc, căci individul îmbrăcat în halat alb își pune degetul arătător în dreptul buzelor, apoi mecanic și rapid camuflează faptul că mă încarc cu electricitate, montându-mi o perfuzie în mâna stângă. Iese grăbit și închide ușa rotind și-o cheie în broască. Sunt sechestrată oare sau secretul trebuie păstrat cu orice preț?

 

 

Fără acel scut uman, denumit suflet, mă topesc pe picioare. Șoaptele destinului apar și dispar ca într-o joacă a trecutului cu viitorul care m-a aruncat pe o traiectorie nedecisă, mizerabilă. Mihai mă vizitează zilnic, dar nu am puterea să-i spun: Da! Mă închid într-o carapace, unde-mi număr clipele, încercând să trag linia, apoi s-o iau de la capăt. Cum? Când? Unde? Viitorul a decis pentru mine. Eu mă simt inconfortabil într-un trecut, căruia trebuie să-i spun prezent. Să evadez? Nu pot! Să cedez? Nu vreau! Aș împrumuta curaj din spuma valurilor, dar contactul cu acestea mi-a fost restricționat. În proiectul încălzirii globale mă introduc ca un pion care-ar vrea să dea șah-mat... nebunului?! Imposibilul îmbrăcat în haine umane caută în zadar soluții. Eu, răpită în trecut, izolată de viitor, îmi încarc la propriu bateriile transformând răsăritul într-un veșnic apus din care nu știu cum să evadez.

Vizualizări: 30

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Pop Dorina pe Noiembrie 2, 2020 la 3:57pm

Mă bucură faptul că ați savurat metaforele folosite, domnule Caracas. Vă mulțumesc pentru lectură.


ACTIV
Comentariu publicat de Pop Dorina pe Noiembrie 2, 2020 la 3:56pm

Sunt onorată, domnule Muntean. Vă mulțumesc.


ACTIV
Comentariu publicat de CARACAS MIRCEA FLORIN pe Noiembrie 2, 2020 la 12:00pm

Lacrimile continuă să curgă, dar ochii nu răspund la comenzi și nici trupul meu care zace ca o plantă tăiată. O mână tremurândă îmi șterge picăturile de apă sărată de pe față și din greșeală, două degete ating lobul urechii drepte, lunecând în spatele acesteia....

Splendide metafore 


admin
Comentariu publicat de Ioan Muntean pe Noiembrie 2, 2020 la 9:04am


admin
Comentariu publicat de Ioan Muntean pe Noiembrie 2, 2020 la 9:03am

sau...

Spectacol – mânz mic


admin
Comentariu publicat de Ioan Muntean pe Noiembrie 2, 2020 la 9:03am

... şi ca să nu rămână "neilustrată" imaginea sechestrului temporal...

Expoziția de pictură “Refresh”, manifestare artistică de mare profunzime


admin
Comentariu publicat de Ioan Muntean pe Noiembrie 2, 2020 la 9:00am

"Întortochilile" astea temporale sunt un deliciu pentru mine, mă facinează, aşa că pe nerăsuflate am citit şi această povestire.

Ce putem zice: prezentul îşi aminteşte un trecut, îl poate retrăi sub o formă sau alta.

Acelaşi prezent îşi "aminteşte" unu, două, trei sau mai ştiu eu câte posibilităţi de viitor, sunt un fel de vise, dorinţe, închipuiri.

Nu m-am pus însă în situaţia de a fi pe de o parte trecut: trecutul nu mai are trecut, are numai viitor - în două ipostaze, cea de prezent şi ce de viitor.

Ei viitorul - viitorul ar trebui să aibă şi el amintiri, dar amintirile pot fi unice dacă sunt din trcut, dar oare mai sunt unice dacă sunt din "prezent"?

Şi acum întrebarea finală: din vreuna din cele trei stări temporale putem face modificări  în celelalte două? Cu ce preţm, cu ce consecinţe? (normal asupra tuturor celor trei stări)...

Pe final o lectură interesantă care mi-a pus din nou mintea pe moaţe!!! Felicitări, dnă Dorina! 

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->