Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

OLYMPUS DIGITAL CAMERA (Foto de aici)
Eram elevă pe atunci. O puştoaică zbânțuită, abia trecută de 15 ani, mândră nevoie mare că luasem examenul la liceul pedagogic, în ciuda țâțâielilor neîncrezătoare ale profesorilor de la şcoala generală. Îmi purtam cu mândrie uniforma şi emblema liceului, fără ruşine, la vedere să o vadă lumea. Iar când mă duceam acasă cu vioara sub braț, în ochi îmi scăpăra un gram de orgoliu încît aveai impresia că sunt urmaşa lui Mozart. Numai că nu strigam în gura mare:

„Hei, voi! Vedeți cine sunt eu?!”

Într-o zi obişnuită, cam pe la sfârşitul anului I, când mă obişnuisem deja că sunt acolo, eleva Liceului pedagogic, diriginta noastră, o femeie aspră şi prea puțin prietenoasă de altfel, dar cu idei geniale din când în când, ne-a propus să ne împrietenim cu elevii de la Liceul pedagogic din Odorheiul Secuiesc.

Noi, modovence înfocate cu limba lată, ele, ardelence unguroiace tăcute şi prea puțin perfecte în scrierea în limba română. Era, după părerea ei, un bun prilej să înțelegem cultura şi tradițiile maghiarilor din Transilvania şi, în acealaşi timp, să cunoască şi tinerii unguri obiceiuri şi tradiții din Moldova şi Bucovina noastră fermecată.

– Ce naiba să vorbim cu ele? – am întrebat fetele, în pauză.
– Lasă ce! – mi-a tăiat-o Lumi, colega mea, o fată blondă ca un spic de grâu. Mai bine zi cum o să ne înțelegem? Că despre scrisori prin semne n-am auzit.
– Ei, hai, nu fi rea! Nu cred că nu ştiu deloc limba română. Şi-apoi, să nu-ți aduc aminte câți nu cunosc bine limba română dintre noi, neoşi români din moşi – strămoşi. Chiar şi de pe aici… – am aruncat momeala ironiei.
– Hmm! Aici ai şi tu dreptate. Măcar cei de acolo au o scuză.
– Vezi! Nu ne costă nimic să încercăm. Măcar ne facem prieteni noi.

Scurt, am pus punct discuției, un capăt de vorbă care a însemnat însă şi un început de drum în cunoaşterea unor oameni noi cu tradiții diferite, locuitori ai unor ținuturi despre care ştiam mult prea puțin.

Aşa a început o corespondență de peste doi ani de zile cu o elevă de la liceul pedagogic din Odorhei. O unguroaică. Nu ştiu dacă celealte fete, colegele mele de clasă, au fost încântate sau dacă au dus până la capăt ideea sugerată de dirigintă.

Eu însă am făcut-o, cu toată îndoiala dintru început. Mi s-a părut romantic să scriu unei persoane pe care n-o văzusem niciodată. Şi n-a trecut mult timp până am început să aştept cu nerăbdare scrisorile lui Erzsi, fata care-mi fusese hărăzită a-mi fi corespondent de departe, o străină pe care nu o cunoşteam, pe care n-am ştiut-o decât prin intermediul cuvintelor aşternute şcolăreşte pe foi de dictando dar care mi-a devenit prietenă şi confidentă tocmai prin intermediul lor.

Nici nu-mi aduc aminte cine a început joaca prieteniei, eu sau ea. Ştiu doar că profesorii noştri, în complicitate cu profesorii maghiari din Odorhei, au vrut să apropie adolescenți din colțuri diferite ale țării, de culturi şi tradiții diferite. Venise timpul să spargem tiparele, să înțelegem că indiferent dacă eram români sau unguri, dacă locuiam în Moldova sau în Ardeal, eram oameni şi unii şi alții, frământați de aceleaşi probleme ale existenței, cu calități şi defecte, suferind sau iubind la fel. Ideea profesorilor era simplă, corespondam cu numărul omolog de la catalog din clasa cu aceeaşi literă din Odorhei. Mi se părea că suntem eroine de roman iar scrisorile aveau un parfum de început de aventură.
Din scrisorile lui Erzsi, compuse într-o încâlcită limbă română, o scriere plină de greşeli care nu m-a deranjat nici o secundă, am aflat de ce se numeşte liceul lor Benedek Elek. Habar n-aveam că a existat un scriitor şi publicist maghiar, trăitor în Ardealul nostru, pe numele Benedek Elek. Habar n-aveam că exista un muzeu, în care puteai admira o colectie de obiecte legate de viața şi activitatea lui, amplasat într-o localitate din județul Covasna, Batanii Mici, în casa ce fusese a scriitorului.

Oare n-ar fi fost firesc că ştim şi noi, românii, despre oamenii lor de cultură? Erzsi m-a lămurit, într-o altă scrisoare, că printre exponate se afla şi o mărturisire a scriitorului, una care povestea printre cuvinte despre prietenie, despre necesitatea toleranței şi a înțelegerii între cele două popoare, pe care le înfrățise istoria şi pământul străbun care îi adăpostea:

„Am citit o colecție de povesti a lui Ispirescu, cu gândul s-o traduc în limba maghiară. Poveştile acestea sunt nu numai frumoase, dar constitue şi o dovadă sigură că atât în sufletul povestitorului român, cât şi al celui maghiar s-a făcut de mult înrudirea sufletească. Dar şi acesta este, în cazul nostru, lucru cel mai important: românul a povestit maghiarului, maghiarul românului, şi iată înfăptuită frăția prin poveste.“

Iar pe un perete din aceeaşi casă, îmi scria prietena mea, stătea scris, în română şi maghiară, citatul: „Limba statului trebuie să o învățați, limba maternă nu aveți voie să o uitați“.
Mi s-au părut minunate cuvintele, chiar şi la 15 ani. Un ungur găsise înfrățirea cu românii prin intermendiul basmului lui Petre Ispirescu.

Eu ce să-i spun? Că liceul nostru se numea Emil Bodnăraş, un reprezentant de frunte al Partidului Comunist? Nu, mai bine evitam subiectul, hârtia nu putea să suporte laude despre ei, comuniştii care ne conduceau țara spre „culmi”, cei care confiscaseră pământurile bunicilor, care o alungaseră din mânăstire pe Măicuța Virginia, sora tatii, lăsând-o mută pentru un an de zile. Cât despre critică, vremurile erau atât de aspre încât era cel mai bine să taci, să ascunzi în tine orice nemulțumire sau durere.

Asta nu înseamnă că nu aveam despre ce-i scrie. Îi povesteam despre frumusețea locurilor din Bucovina, despre albastrul de Voroneț şi Humuleştii lui Creangă, despre Dumbrava Minunată a Fălticenilor, locul în care mă imaginam Lizuca pe vremea copilăriei, aşteptându-l pe Sadoveanu să iasă de după scorbură şi să mă transforme în personajul unei cărți.

Îi scriam despre cărțile pe care le adoram, despre visurile pe care doream a le îndeplini când aveam să fiu matură.

Erzsi îmi vorbea despre munții ei dragi din apropiere, despre dragostea pe care o simțea în privirile flăcăilor când învârteau la nunți fetele, în dansul amețitor numit Ceardaş, despre prietenii ei, fie maghiari sau români.

Dincolo de spovedaniile vârstei, de mărturisirile adolescenței pe care le faci unui străin pe care-l simți prieten fără însă a avea jena povestirii de aproape, a privirilor ochi în ochi, scrisorile mele către Erzsi erau o încercare de a o învăța corect limba română iar ale ei de a mă învăța măcar câteva cuvinte în limba maghiară.

Orice scrisoare venită de la Odorhei se termina cu „Szeretlek” (Te iubesc) şi orice scrisoare plecată de la Suceava către Erzsi se termina cu „Én is tégedet” ( Şi eu pe tine). Era codul nostru secret. Mai întâi Erzsi mi-a scris în paranteză cum se pronunță, ”Seretlec şi ”E ni şteghede”, dar mai apoi n-a mai fost nevoie, ştiam.
Viața m-a despărțit de Erzsi, prietena pe care n-am cunoscut-o decât prin intermediul colilor albe de hârtie, pictate cu poveşti despre locurile în care trăia şi terminate în cuvinte de iubire ce se aşezau în sufletele noastre, construind poduri de înțelegere, nevăzute dar trainice, între două etnii.

Azi, amintindu-mi întîmplarea şi văzând declarațiile liderilor politici şi ai unora şi ai celorlalți, care vor să rupă punțile de legătură create peste vremuri, pentru satisfacerea simplului lor interes personal, simt nevoia să trimit către Erzsi, necunoscuta corespondentă din liceu, acel secret „Szeretlek”.

Şi să aştept nerăbdătoare, de la orice om de etnie maghiară care se simte înfrățit cu mine pe acest pământ ce ne rabdă şi ne hrăneşte, răspunsul la parola secretă.

Vizualizări: 98

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


INACTIV
Comentariu publicat de Emilia Popescu Rusu pe Februarie 19, 2015 la 5:50pm

Am poposit cu drag!


INACTIV
Comentariu publicat de Lili Crăciun pe Februarie 19, 2015 la 2:03pm

Mulțumesc! Și...Szeretlek


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Februarie 18, 2015 la 9:58pm
Minunat!

INACTIV
Comentariu publicat de Ion Rodica Nicoleta pe Februarie 18, 2015 la 9:26pm

Frumos, citit cu placere. Prieteniile de la distanta si mai ales cele secrete au un gram de iubire adevarata care uneste pe acelasi pamant, suflet cu suflet.

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->