Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Din obişnuinţă, caut în cutia poştală şi găsesc un plic adresat mie. Este de la Corina, o prietenă din depărtare, din Bucureşti. Am cunoscut-o acum un an, tot în vacanţă. Venise cu mama sa.

Mă grăbesc în camera mea uitând de foame. În sfârşit am şi eu ceva de făcut: de citit o scrisoare şi de scris alta. Nici nu bag de seamă că tata este acasă. Obişnuim, atunci când ne întâlnim, să stăm de vorbă. Îmi place să-i aud comentariile, dar sfaturile pe care mi le dă mă enervează şi asta pentru că mai întotdeauna se dovedesc a fi corecte. Rareori se înşeală. Mă şi mir de unde ştie atâtea. Când ia şi câte un pahar la bord, e de-a dreptul fascinant.

Acum, însă, am alte priorităţi. Sunt în călduri şi nerăbdarea e atât de mare încât încep să tremur.

Călare pe pat, mă pregătesc să citesc fiecare cuvânt cu mare atenţie. Am prostul obicei, involuntar, de a căuta nod în papură oricui şi dacă îl găsesc, cea mai bine intenţionată persoană scade în ochii mei. Nu că aş fi eu mai cu moţ, dar aşa se întâmplă.

În timp ce deschid plicul, chipul Corinei îmi apare în minte. O văd aşezată pe banca din parc, acolo unde am întâlnit-o prima dată, cântând la chitară de una singură.

Eram cu băieţii pe care i-am părăsit de îndată aşezându-mă pe aceiaşi bancă lângă dânsa, fără să cer voie sau să spun vreun cuvânt.

Cum nu puteam sta aşa la nesfârşit şi având o intenţie bine definită, intru în vorbă. Nu mai ştiu ce am discutat, dar de atunci suntem prieteni şi ne scriem din când în când. Ne-am mai văzut încă o dată în vacanţa de iarnă, în rest, ne cunoaştem numai din scrisori, atât cât ne permite acest mod de comunicare. În ultima scrisoare i-am trimis o poezie la care am trudit câteva nopţi. Sună aşa:

Mi-e dor fiinţă-ndepărtată,

Tu clipă de iubire vino!

Să simt din nou miresme dulci

De buze moi, de brazi, de lunci.

 

Şi trupul tău aş vrea să-l simt,

Cu braţul meu să te cuprind,

Să stăm aşa uitaţi de toţi,

Privind la cer, la flori de colţ.

 

Şi glasul tău să strige-n şoapte:

Unde eşti, cât de departe?

Şi ochii tăi lumine-n noapte

Pe drumul lung ce ne desparte.

 

Iubito, tu să nu mă uiţi!

Să fii mereu cu mine-n gând,

La tine sau la mine-n munţi

Ne vom vedea cât de curând.

 

Atunci mi se părea grozavă şi am rugat-o să-i facă o melodie, acum am îndoieli. Cam atât i-am scris.

Gândurile mi se întrerup atunci când ochii-mi întâlnesc primele cuvinte:

 

 „Ora 23.07

Salut!

Ce faci? Bine? O.K.

Nu promit că scrisoarea va fi la fel de lungă ca cea de data trecută. Sunt obosită, dar voi face un efort pentru tine şi o voi duce până la capăt. Îţi mulţumesc pentru poezie, e frumoasă. Tu ai scris-o?”

Îmi iau ochii de pe foaie şi mă ridic iritat. Nu-mi place deloc întrebarea. Ce vrea să spună? Vrea să-i dau bibliografie? N-am! Aşa mi-a venit. Şi dacă seamănă cu ceva? Habar n-am!

- Până la urmă e treaba ei ce crede! îmi spun cu voce tare.     

I-au scrisoarea de pe masă şi citesc mai departe:

 

„Voi încerca să-ţi indeplinesc dorinţa, dar să nu-ţi închipui că sunt un geniu al muzicii. Mai departe:

Ultima ta scrisoare conţine şi o propoziţie în limba engleză pe care am tradus-o cu aproximaţie din cauza ortografiei tale, pe care nu o descifrez întotdeauna corect. Sper că nu ai vrut să fie ceva jignitor. În fine! Spuneai că ai vrea să mă vezi când scriu. Hai să-ţi spun eu cum stau:

Mă aflu în camera mea la masă, pe ea se află un manual de limba română, o oglindă, câteva integrame, multe CD-uri audio, o cană, un caiet, un roman şi alte mărunţişuri. Stau cu coatele pe masă, capul rezemat în palmă şi scriu. Lângă mine se află o colegă de clasă, o tipă extraordinară la propriu şi la figurat. Ai să spui că îmi lipsesc ţigările şi cafeaua ca totul să fie „naşpa”. Nu-i aşa?

Acum voi încerca să trec la lucruri mai serioase, dar nu ştiu la care. Am un sentiment ciudat, cum că mă lupt pentru tine cu tine. Trebuie neapărat să ne întâlnim pentru a discuta. Să ştii că am adormit adesea cu tine în gând. Nu pot să-ţi explic acum ce simt, nu în scris. De multe ori eram gata să te sun la telefon doar ca să te aud, dar ceva mă oprea.

Când ţi-am scris prima scrisoare, am ezitat mult, dar mi-am spus că nu poate fi nimic rău în asta şi nu cred că am grşit. După fiecare scrisoare primită de la tine sau scrisă de mine către tine, mă simt mult mai veselă, mai bine dispusă. Sper să fie la fel şi pentru tine.

S-ar putea vin săptămâna viitoare pe la voi, dar asta depinde în totalitate de mama, de programul ei de muncă şi de posibilităţile materiale. Te voi anunţa.

Nu pot încheia fără să revin la versurile tale. Mi-au plăcut enorm, nu ştiu dacă ţi-am mai spus. Bine.

Acum te las pentru că nu mai pot de somn, dar nu cumva să tragi concluzia că nu ştiu ce scriu. Ştiu prea bine.

Te pup! Corina.

P.S. Te rog scuză-mi scrisul şi greşelile de exprimare. Dacă nu ne întâlnim între timp, să-mi scrii.”

 

Primul gând care-mi vine după lectura scrisorii este că aceată fată era ori adormită ori a discutat pe teme sentimentale cu acea colegă, care, probabil, a şi rămas peste noapte la dânsa.

Degeaba mă avertizează că ştie ce scrie. Din două întâlniri, două telefoane şi câteva scrisori ea face ori e pe cale să facă o idilă. Mi-ar părea tare rău să o dezamăgesc. Ca să fiu corect faţă de dânsa, trebuie să-i răspund şi ca să nu ies din starea indusă de scrisoare, mă reped la masă şi scriu:

 

„Corina,

Sunt impresionat de scrisoarea primită de la tine şi pe care tocmai am citit-o. Nu mă aşteptam răspunzi atât de repede. Presupun că este rezultatul a ceea ce ţi-am scris eu şi tem nu-ţi fi provocat mai mult rău decât bine cu acele versuri. Mă simt dator să-ţi dau nişte explicaţii pe care sunt sigur că le aştepţi.

În primul rând, vreau să ştii că tot ce ţi-am scris este adevărat. Eu am fost sincer cu tine tot timpul. Cel mai tare mă doare faptul tu nu ai încredere în mine. Nu mi-ai spus totul despre tine şi a trebuit să aflu de la alţii despre vacanţele tale din trecut, de atunci când ai mai fost pe aici şi încă nu ne cunoşteam. La un moment dat am fost foarte pornit împotriva ta şi vroiam să ţi-o spun la prima întâlnire face to face. Atunci m-am întâlnit cu prietena ta de aici şi i-am spus ce intenţii am. Ea m-a domolit şi mi-a mai spus că trebuie să am încredere în tine. Crede că mă iubeşti fără să-ţi dai seama şi că te căieşti amarnic pentru felul în care te-ai purtat în trecut, că îţi este teamă ca acele greşeli să nu te urmărească tot restul vieţii. De atunci am început să gândesc altfel. Poate că nu este chiar aşa cum se străduiesc unii să mi te prezinte sau dacă este totuşi aşa, acum te vei schimba. În acelaşi timp, nu pot scăpa de întrebarea: dacă nu te poţi schimba? Cu anumite sentimente nu se glumeşte, iar eu nu aş vrea să păţesc ce au păţit alţii.

De aici prudenţa mea şi te rog să nu mă iei în nume de rău. Trebuie să ţin seama de toate variantele. Nu vreau să sufere nimeni din cauza mea, nu vreau sufăr eu, nu vreau să-mi pierd prietenii.

Tu ai intimităţile tale, eu pe ale mele. Părerea mea este că, într-o relaţie adevărată, acestea trebuie să dispară sau să devină comune.

Înainte de a încheia, trebuie să lămurim nişte lucruri. Chiar dacă aceste foi conţin teoria chibritului, chiar dacă sunt sau nu îndrăgostit de tine sau tu de mine, să ştii că rămâi aceiaşi fată superbă, inteligentă şi perseverentă. Te întrebi de ce sunt atât de precaut? Pot să-ţi aduc destule argumente: nu suntem împreună, ne despart sute de kilometri, mi-e frică de o apropiere prea mare intre noi care ar putea să aducă mari suferinţe în cazul unei despărţiri definitive. Mai este şi vârsta care predispune la greşeli. Suntem şi vreau să rămânem prieteni.

Te sărut! Valentin.

P.S. Scrie-mi, dacă mai crezi de cuviinţă!”

 

Scrisoarea mea sună a rechizitoriu, îmi dau seama de asta, dar nu mă pot abţine să nu spun tot ce mă frământă de când am aflat că a mai avut şi alţi prieteni în timpul vacanţelor anterîoare celei în care ne-am cunoscut. Mai ştiu că, dacă nu răs­pund imediat, mai târziu voi ezita, nu voi mai avea determinrea de acum şi voi trece cu vederea totul.

Am făcut două lucruri de care nu ştiu dacă trebuie să fiu mân­dru: mi-am luat o piatră de pe suflet şi am pasat mingea în tere­nul adversarului. Deja mă încearcă mustrările de conştiinţă.

În timp ce eu meditez ca cel mai serios om din lume, intră tata:

- Măi băiete, tu nu mănânci azi?

- Bună, tată! Nu ştiam că eşti acasă. O să îmi iau singur ceva de mâncare, acum nu-mi trebuie.

- Mă mir! De obicei nu-ţi lipseşte pofta de mâncare. Ai vreun necaz?

- Eu? Ce necazuri să am?

- Ce scrii acolo?

- O scrisoare.

- Cui, că la verişori nu te înghesui. Ai făcut rost de vreo gagică vara asta?

- Ei! Am scris unei fete pe care o cunosc mai demult. Azi am găsit în cutia poştală o scrisoare de la dânsa.

- Şi nu te aşteptai?

- Nu prea. Fetele astea mi se par cam ciudate şi imprevizibile. Am observat asta până şi la vecinele noastre. Le întâlnesc şi discut cu ele în fiecare zi şi tot rămân surprins uneori.

- Vei invăţa să le cunoşti cu timpul. Noi nu am vorbit de multă vreme. Ia spune, care mai e viaţa ta?

- N-aş spune că-i o plictiseală totală, dar nici evenimentele nu se îngrămădesc. Toţi, adică eu şi prietenii pe care-i ştii, avem sentimentul izolării, a lipsei de activitate şi de perspectivă. Nu ştiu cum se face, dar nu reuşim să găsim ceva care să ne preocupe cu adevărat, ceva care să ne capteze energia pe care o simţim şi o risipim în van. Am ajuns până acolo încât să ne descărcăm lovind cu pumnul în şipcile din gard, ca să vedem cine reuşeşte să le rupă. Când eram la şcoală nici nu băgam de seamă cum trece timpul, acum... parcă s-a pustiit oraşul. E plin de turişti, dar ce treabă avem noi cu ei?

- Da, ştiu. Aveţi nevoie de o schimbare. Din păcate eu nu vă pot lua pe locomotivă, că   v-aş duce undeva şi v-aş lăsa acolo câtva timp, să vă descurcaţi singuri. V-ar trece pofta de aventuri. Numai când vezi cum e lumea, când vezi alte feţe de oameni, îţi dai seama că nu merită să râvneşti la altceva decât la locul şi la casa ta, la origine. Acum vă e greu să înţelegeţi asta. Visaţi şi râvniţi la ceea ce vedeţi prin filme. Realitatea e, însă, cu totul alta.

- De unde ştii? Nu ai trecut niciodată dincolo de graniţă, ca să vezi cum este.

- Nu-i nevoie să treci graniţa ca să-ţi dai seama de anumite lucruri. E destul să stai câteva ore în faţa televizorului şi să schimbi canalele din cinci în cinci minute. Vei vedea cât de asemănătoare sunt, deci, monotonie şi plictiseală. Atât bunăstarea, cât şi sărăcia sunt relative. Cei bogaţi ajung mai repede să se plictisească, lipsindu-le preocupările care-i fac pe săraci să-şi stoarcă creierii. Banii mulţi degradează moral şi duc la excese, iar sărăcia la infracţiuni în cazul celor mai slabi şi mai puţin instruiţi.

- Dacă-i cum spui, înseamnă că nicicum nu-i bine. În cazul ăsta nu văd ce-i de făcut. Nu prea înţeleg!

- Trebuie să luăm ce e bun din tot. Omul e făcut pentru a acţiona şi nu pentru a hiberna. Acţiune înseamnă mai mult decât mişcare. Avem un creier care trebuie folosit şi nu prea este.

- Spune-mi ce-ar trebui să fac!

- Nu pot. Tocmai ţi-am spus că fiecare trebuie să-şi utilizeze capacităţile. Găseşte-ţi singur preocupări. Tu ştii cel mai bine ce îţi stârneşte interesul. Dacă de acolo se pot obţine şi avantaje materiale, este perfect.

- Teoretic pare simplu. Închipuieşte-ţi că trupa noastră nu a fost în stare să găsească nimic, deşi ne-am dat toată silinţa.

- Ei bine... şi căutarea voastră este o preocupare utilă, chiar dacă, pe moment, nu găsiţi ce trebuie.

- M-ai dat gata! Mă încurajezi să pierd vremea meditând. Eu îţi spun că, de câte ori încerc să găsesc ceva, îmi amintesc mereu de sărăcie.

- Ieşi din ea muncind!.

- Ce şi unde să muncesc? Adineauri spuneai... Nu mai înţeleg chiar nimic!

- Sparge-ţi capul, că de-aia îl ai. Încâ ceva, dacă nu poţi face nimic acum, pregăteşte-ţi terenul pentru viitor.

Tata iese lăsându-mă în ceaţă. Am uitat de scrisoare, de gagici, de toate. Prin cap îmi trec o mulţime de imagini cu o viteză prea mare pentru a le putea procesa.

 *

Mă întreb ce naiba se întâmplă cu mine. Ceea ce înainte mi se părea simplu şi firesc devine acum foarte compli­cat şi de neânţeles. Începe să mă doară capul. Mâ scutur ca un câine ieşit din apă şi intru în bucătărie să mănânc ceva. Mama trebăluieşte prin jur. Mă aşez ca un somnambul pe un scaun şi nu spun nimic.

- Să-ţi pun o ciorbă? mă întreabă ea.

- Da.

Îmi aşează pe masă tot ce trebuie şi mă priveşte cu atenţie, dar nu spune nimic. Încep să mănânc aplecat peste farfurie lacom ca un porc nemâncat de trei zile. Legumele ce înoată prin farfurie capătă tot felul de forme, iar petele de ulei compun ima­gini colorate şi mişcătoare, materializând harababura din capul meu. Încep să vâ­nez cu lingura toate aceste reprezentări în speranţa că voi scăpa de ele. Ajuns la fundul farfuriei, mulţumesc mamei şi ies în stradă. Nu este nimeni din cei pe care îi caut. Ce să fac?

Revin în curte, unde tata se chinuie cu o coasă ruginită să tundă puţina iarbă din bătătură.

- Ai rămas singur, n-ai partener de discuţie. Or fi ocupaţi băieţii. Ia, ca să nu te plictiseşti, adună iarba şi du-o la porc!

Mă conformez.

- Eşti cam pleoştit, băiete! Dacă-mi ţi de urât şi rupi iarba de pe lângă gard şi de sub păltinele, îţi alung plictiseala cu poveşti despre bunică-tu. Ce zici?

- Sunt sătul de poveşti, văd destule pe la televizor.

- Alea sunt poveşti americane, iar noi suntem români. Nu se prea potrivesc unele cu altele.

- Ce fel de români? Mama e ardeleancă şi nici dânsa nu ştie dacă nu cumva are şi ceva sânge austro-ungar, iar bunicul e de pe lângă Cer­năuţi, care, după câte îmi amintesc, nu se află în România.

- Nu se află acum, dar acolo tot români sunt.

- Şi cum a ajuns bunicu’ aici?

- S-a refugiat.

- Nu înţeleg. Cum să te refugiezi în ţara ta?

- Uite-aşa bine. Toate erau aşa de încurcate atunci... Ştii ce? Dacă te interesează amănunte, du-te la bunicu’! Mie mi-e destul de greu să-ţi explic. Şi-apoi, îi alungi şi lui urâtul. Lui îi place să povestească. Eu i-am auzit povestea de nu ştiu câte ori.

- Puţin mai înainte spuneai că...

- M-am răzgândit.

- Adică, mă alungi?

- Nu te alung, dar mă ţi din treabă şi nici tu nu faci nimic.

- Dar am făcut tot ce mi-ai spus!

- Valentine, înţeleg că ai probleme care te sâcâie, te pot ajuta doar spunându-ţi că toţi am avut probleme la vremea noastră şi avem şi acum. Le-am depăşit sau nu cum ne-a dus mintea, cu sau fără ajutorul cuiva. Ceea ce am trăit noi nu se compară cu ce se întâmplâ azi. Tu şi cei ca tine aveţi numai probleme legate de vârstă şi ele vor trece de la sine. Cu timpul veţi înţelege ce se întâmplă în jurul vostru şi veţi proceda în consecinţă. Dacă concepţiile mele sunt învechite sau greşite şi te duc pe un drum rău, mă vei condamna o viaţă întreagă.

- Şi atunci de ce mă trimiţi la bunicu’? Şi el a trăit în alte vremuri.

- Nu te trimit ca să-ţi dea sfaturi. Mă gândeam că poveştile lui te vor ajuta să întelegi câte ceva. Dacă vrei mergi, dacă nu, stai şi boceşte.

Am înţeles că tata nu-i dispus în acel moment să-şi piardă tim­pul cu mine, mai ales că, între timp, apăruse în poartă şi vecinul, tatăl lui Silviu. Asta însemna că va urma un chef la care eu nu pot lua parte. Fără să aştept altă invitaţie, dispar pe poartă.

 *

De când îl ştiu, bunicul locuieşte lângă stadion într-o casă a statului. Întotdeauna m-am întrebat cum a scăpat aceasta clădire şi încă trei alăturate, în mijlocul unui careu de blocuri, în timp ce toate celelalte au fost demolate.

După moartea bunicii, tata a încercat a-l convinge să se mute la noi, dar refuză cu încăpăţânare, motivând că suntem şi aşa destul de înghesuiţi. Realitatea e că şi-a găsit o băbuţă, care îi face treburile prin casă şi cu care îşi alungă singurătatea. Mama, având mereu treburi prin târg, îl vizitează aproape zilnic şi la rându-i, îl tot invită să vină pe la noi, însă el găseşte mereu scuze: ba că este prea departe, ba că are de urcat dealul nostru şi că pe el nu-l mai ajută picioarele şi tot aşa.

L-am găsit în micuţa curte din faţa casei trebăluind.

- Ce faci, fecioraş? Ţi-ai amintit de mine? mă ia el la rost când mă zăreşte.

- Cum bunicule, sunt numai câteva zile de când nu am trecut pe la matale. Ce mai faci, eşti singur?

- Sănătos, fecioraş, dar singur.

- Cum se face? Unde ţi-e băbuţa?

- La ea acasă, unde să fie. Are vizitatori, nişte rude.

- Şi, matale nu ai intrare acolo?

- Ei, n-am intrare! Nu vreau să mă amestec. Sunt prea bătrân ca să-mi complic existenţa. Poate nu ştii, dar rudele sunt totdeauna bănuitoare şi gata oricând să işte un conflict.

-  Un conflict cu matale? Ce motiv ar avea?

- Eu vorbesc în general. Le este greu să înţeleagă nevoile unor bătrâni singuri. Se gândesc numai la ce vor obţine după moartea lor.

- Adică... şi noi aşteptăm să mori ca să te jefuim?

- Am spus că... în general, deşteptule! Poate voi nu, dar sunt destui care abia aşteaptă să pună mâna pe camerele astea şi să facă în ele cine ştie ce consignaţie.

- Te-a deranjat cineva în acest sens?

- Mi s-a propus de mai multe ori altă locuinţă.

- Şi?

- Cum să plec de-aici din centru? Pot eu să merg pe jos de la dracu-n praznic pentru o pâine şi trei barabule?

- Dacă nu vrei să te muţi la noi... Ai scăpa de toate grijile.

- Da. Şi în acelaşi timp aş deveni o povară pentru voi.

- Nu-i aşa, bunicule!

Lângă verandă, bunicul şi-a făcut o masă şi o bancă din lemn. Aici îşi fumează ţigările în zilele cu soare. Mă aşez răsuflând prelung asemeni unui oftat:

- Nu am ce face acasă, bunicule! Tata nu avea chef de vorbă şi m-a alungat.

- Dar prietenii tăi? Cartierul vostru e plin de derbedei.

- Probabil au treburi. Şi nu sunt toţi derbedei.

- Am spus şi eu aşa. La vârsta voastră, toţi sunteţi un fel de derbedei. Nu vă condamn pentru asta, mai ales eând îmi aduc aminte cum eram şi eu.

- Ia spune, cum erai?

- Căutam în fel şi chip să trag chiulul de la treburile gospo­dăreşti pe care mi le dădea tata şi umblam după fuste. Nu eram la şcoală, ca tine, am făcut numai patru clase, în puşcărie am completat până la şapte.

Ştiam că bunicul făcuse puşcărie, dar nicio­dată nu l-am întrebat pentru ce. E un om blând şi cu suflet mare şi îmi este impo­sibil să mi-l închipui făcând ceva care să-l ducă la închisoare. L-aş întreba acum, dar tot am reţineri, aşa că las pe altă dată.

- Aveam, continuă bunicul, o bucată de pământ pe care o lucram toată familia, mai puţin sora mai mare, care s-a măritat destul de repede, cum era obiceiul...

- Parcă s-au dat şi pe acolo pământurile înapoi.

- S-or fi dat, dar cine să-l mai ia? Ai mei au murit cu toţii demult, iar eu nu mă simt în stare să lupt pentru el. Poate, dacă era în ţară... Nu cumva vă trebuie vouă?

- Nu asta am vrut să spun. Mă gândeam, dacă se dau nişte legi, nu trebuie să te baţi cu nimeni. Legile trebuiesc respectate.

- Eşti un copil naiv. Ai să te lămureşti tu şi ce-i cu legile astea şi cu respectarea lor.

- De ce ai plecat de acasă, bunicule? Cum ai ajuns aici?

- E mult de povestit şi nu ştiu dacă ai destulă răbdare să asculţi.

- Încearcă.

Bunicul intră în casă şi iese cu o sticlă în care nu ştiu ce are. Se aşează lângă mine şi îşi toarnă într-un pahar din care ia câteva înghiţituri. Aşează sticla şi paharul alături şi privind înainte, începe să-şi depene amintirile:

- Aveam vreo 17 ani. Nemţii se retrăgeau şi ruşii ne luaseră în custodie. Mulţi şi-au părăsit casele şi au plecat în sud, care pe unde s-a nimerit. Ai mei n-au vrut să plece. Într-o zi am fost anunţaţi că trebuie să ne pregătim de armată. Eu şi încă vreo câţiva nu împliniserăm vârsta, aşa că nu ne-am făcut griji, dar ne-am înşelat. Războiul împuţinase tineretul combatant şi acum îi încorporau şi pe cei ca mine. Într-o noapte, când nimeni nu se aştepta, au venit cu camioanele şi au început să adune flăcăii. Toată lumea ştia că vor fi duşi în Coreea şi că de acolo nu s-a întors nimeni până atunci. Bătrânul meu a fost trezit de un vecin şi mi-a spus că trebuie să fug. Am vrut să mă îmbrac, dar nu m-a lăsat, zicând că nu e timp. Aşa se face că m-am pomenit pe câmp în izmene şi cămaşă. Ştiu că au fugit mai mulţi, dar pe câmpul acela nu eram decât eu şi un vecin. Unde să mergem? Aveam un uncheş care plecase mai demult la Rădăuţi şi tata mi-a spus că trebuie să ajung la dânsul, adică vreo 30 de km de mers pe |os. Nu ar fi fost mare lucru dacă nu trebuia să trecem peste graniţă. Cum nu aveam altă cale de scăpare, am plecat. Era toamnă şi cam frig noaptea, aşa cum eram îmbrăcaţi noi. Până la graniţă am ajuns destul de uşor. Aici, ne-am ferit cât şi cum am ştiut să nu dăm nas cu patrulele de grăniceri, dar tot ne-au bunghit şi au început să tragă după noi. Îngroziţi şi morţi de spaimă, am alergat în neştire drept înainte, peste arătură. Vasile, tovarăşul meu, n-a avut noroc, l-au împuşcat. Când am băgat de seamă că sunt singur, am început să smiorcăi şi m-am lăsat la pământ. Nu-mi păsa dacă voi fi prins. Tot ce doream era să nu fiu împuşcat. Dumnezeu m-a ajutat şi-i mulţumesc!

Bunicul îşi face cruce, după care ia alte înghiţituri din ce avea el acolo, probabil vodcă fiartă. Tace.

Îl întreb:

- Şi? De ce spui că te-a ajutat Dumnezeu? Ce s-a întâmplat mai departe? Te-au prins, că... împuşcat... nu mai erai aici.

- Nu. L-au găsit pe Vasile şi asta i-a întârziat, nu mult, dar destul ca eu să trec fâşia de graniţă. Nu mi-am dat seama de asta decât atunci când am ajuns la o şosea pe care am recunoscut-o. Mai trecusem pe acolo, ducea la Rădăuţi. Crasna, Rădăuţi, toţi eram pe-aproape, numai graniţa... o porcărie...

- Şi? îl îmboldesc iar, fiindcă are tendinţa să devieze spre sentimentalism. A uitat şi de vodcă.

- Ia-o şi tu mai încet! îmi spune. Lasă-mă să răsuflu.

Nu insist.

- Ei,  băiete, ce ştiţi voi!?

Îşi umple paharul şi-l descântă parcă vorbind cu el:

- Mergând peste câmp şi prin grădini, ca să nu bat la ochi, l-am găsit pe uncheşu’. Mi-a spus că în nici un caz nu pot rămâne acolo, pentru că sunt vanaţi toţi fugarii. M-a îmbrăcat, mi-a dat mâncare şi am plecat împreună cu alţi trei băieţi ca mine. Drumurile erau controlate, aşa că a trebuit să mergem numai prin păduri şi pe tot felul de cărări ascunse. Nu aveam o ţintă anume, totul era să ajungem cât mai departe de graniţă. Dormeam sub cerul liber sau în colibele şi grajdurile de pe munte. Când mâncarea s-a terminat, am încercat să coborâm la şosea, dar coloanele militare parcă nu se mai sfârşeau. Când foamea a devenit de nesuportat, ne-am hotărât să prindem o vaeă din acelea ce păşteau libere pe munte prin apro­pierea satelor. A fost destul de uşor, dar laptele pe care-1 mulgeam nu reuşea decât să ne potolească foamea de moment. Noi aveam nevoie de provizii pentru mai multe zile, fiindcă nu ştiam ce ne aşteaptă mai departe. Cuiva i-a venit ideea de a tăia o vacă, dar cum? Nici unul dintre noi nu se pricepea şi nici nu aveam cu noi decât nişte cuţitaşe. La faptul că furăm nu ne gândeam deloc. N-ai să crezi, dar am reuşit să tăiem vaca folosind o coasă pe care am găsit-o într-o colibă. Ai fost şi tu pe munte de atâtea ori şi ştii că ţăranii au adăposturi în care înnoptează atunci când merg la stână, iar în ele îşi lasă unele scule pe care le folosesc numai de câteva ori într-un an...

- Ştiu. Am dormit de mai multe ori în astfel de colibe. Ţin minte că au un sistem ingenios de încuietori din lemn, care pot fi deschise numai într-un anumit fel. Înăuntru găseşti mai de toate: vatră pentru foc, vase şi oale pentru mâncare, câte un pat de lemn...

- Mai există aşa ceva şi-acum?

- Există, dar foarte rare şi departe, acolo unde nu pot ajunge maşinile.

- Sunt vreo zece ani de când nu am pus piciorul pe munte şi îmi plăcea aşa de mult...

- Dacă vrei neapărat, poţi ajunge uşor cu o maşină mică. Sunt o grămadă de drumuri şi drumeaguri...

- Aşa n-are nici un farmec.        

- Trebuie să mergi departe ca să scapi de urmele civilizaţiei. Şi, ce aţi făcut cu vaca, aţi luat-o cu voi? Toată povestea asta mi se pare cam cusută cu aţă albă.

- Mă ştii pe mine de mincinos?

- Nu, dar nici în filme nu am văzut ceva asemănător.

- Tu n-ai văzut, eu, însă, am trăit. Mă superi şi nu-ţi mai spun nimic.

- Acuma, dacă ai început, trebuie să termini. Nu scapi de mine aşa de uşor. Îmi dau toată silinţa să-mi închipui scena în care aţi omorât vaca...

- Şi cum o vezi?

- Cred că aţi priponit-o şi i-aţi dat cu ceva în cap, după care i-aţi tăiat gâtul cu coasa. Aşa-i?

- Aşa-i!

- Sinistru rău de tot.

- La vârsta aceea nu ne-a dus mintea la altceva. De fapt, nu ştiu exact cum a fost, pentru că numai unul dintre noi a avut curajul să facă asta. Ceilalţi ne-am ascuns, ca să nu vedem.

- Îmi închipui că nu aţi putut lua toată vaca în traistă. Ce aţi făcut cu restul, nu era păcat de ea?

- Crezi că ne gândeam la asta? Şi-apoi, ţăranii ştiau cine le face pagubă şi nu se supărau. Am luat cât am luat şi am lăsat restul acolo. Dacă n-a găsit-o păgubaşul, ghinionul lui şi bucuria lupilor. Noi eram fericiţi că avem ce băga în burtă.

- Cât aţi umblat aşa prin coclauri?

- Cred că vreo două săptămâni. Până la urmă am riscat şi am co­borât aici. Ne gândeam că în oraş, fiind mai multă lume, vom trece neobservaţi. Aici, ca şi la Rădăuţi, erau mulţi refugiaţi, chiar din satele vecine cu al meu, oameni pe care-i cunoşteam. Ei ne-au sfă­tuit să ne risipim prin satele din apropiere, că în oraş este prea periculos. Aşa am ajuns la un evreu care avea o moară. Lucram la el pentru mâncare şi dormit. Evreul m-a ascuns într-un pod multă vreme, unde frigul de peste iarnă m-a îmbolnăvit de plămâni. Eram mort, dacă nu avea evreul grijă de mine.

- Cum adică, te-a ajutat, dacă te-ai îmbolnăvit la dânsul?

- Dacă nu m-ar fi ascuns, cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu mine. E adevărat că m-am îmbolnăvit, dar nu era vina lui, nu se putea altfel. Şi-apoi, tot el a făcut rost de medicamente şi m-a făcut bine.

- Dar lumea din sat nu ştia că eşti la el?

- Ştia că lucrez şi atât. De fapt şi sătenii aveau câte ceva de ascuns şi nici nu-i înghiţeau pe ruşi.

- Ce secrete puteau să aibă?

- Munţii şi pădurile erau pline de fugari şi de partizani, un fel de partizani, pentru că nu îmi este clar nici acum de partea cui erau, în nici un caz de partea ruşilor. Ăştia veneau adesea la moară după provizii. Umblau şi prin sat. Chiar mi-au propus, la un moment dat, să merg cu ei, dar evreul mi-a spus că nu-i bine şi l-am ascultat. Când lucrurile s-au liniştit, am plecat în oraş. Nu ştiu dacă mi-au pierdut urma sau pur şi simplu au renunţat la vânătoarea de fugari, ştiu doar că nu m-a întrebat nimeni de sănătate şi am reuşit să mă angajez la fabrica de cherestea. Prin anii ’50 m-am însurat, s-a născut taică-tu, mătuşa ta... Şi gata.

- Cum gata! N-ai spus nimic de închisoare. Când ai fost închis, înainte sau după?

- Prea multe vrei să ştii!

- Dar nu înţeleg şi nu poţi să mă laşi nelămurit!

- Nu-i un lucru cu care să mă laud.

- Înseamnă că ai fost vinovat de ceva.

- Tocmai că n-am fost, dar nimeni nu mă crede şi-atunci... ce rost are? Toţi cei implicaţi au închinat steagul între timp şi nimeni nu mai poate fi tras la răspundere.

- Totuşi, să ai un bunel care a făcut puşcărie şi să nu ştii de ce, nu-i tocmai plăcut. Ai fost vinovat, ai meritat-o?

- Am fost un prost care a avut încredere în oameni.

- Un naiv?

- Cum spui tu, dar nu-mi place cuvântul. Pe vremea aceea se făceau tot felul de afaceri mai mult sau mai puţin legale.

- Ca şi-acum?

- Nu ştiu cum se fac acum.

- Îţi spun eu, se fac oricum, numai bani să iasă. Restul nu con­tează. Cei deştepţi câştigă de pe urma proştilor.

- Nu poţi spune asta despre toată lumea. Nu toţi oamenii sunt proşti. Tu eşti prost?

- Să zicem că sunt nepriceput în afaceri.

- Aşa mai merge.

- Şi?

- Am luat vina asupra mea, ca să nu intre toţi la zdup. Şi aşa au intrat destui. Cei ce au scăpat mi-au promis că vor avea grijă de nevastă şi copii

- Îmi închipui ce grijă au avut.

- Când m-am întors, tatăl tău avea şapte ani şi mergea la şcoală. Bunică-ta a suferit mult şi a muncit din greu ca să supra­vieţuiască. Am încercat să-mi ispăşesc păcatul de a o fi lăsat singură cu doi copii având grijă să nu mai ducă lipsă de nimic, am protejat-o cât am putut, dar...

- Lasă, bunicule, nu te mai învinovăţi! Bunica n-a murit din cauza asta. A murit că aşa a vrut soarta.

- Că tot vorbeşti de soartă, dacă soarta decide şi rezolvă totul, atunci noi ce mai facem? Stăm şi aşteptăm să treacă timpul?

- Ştiu eu, bunicule?!

- Sigur că nu ştii. Soarta e după cum şi-o face fiecare.

- Sigur?

- Absolut sigur!

- Parcă norocul e cel care şi-l face omul.

- Băiete, să nu ne pierdem în discuţii inutile şi întrebări fără răspuns. Noi alegem cum să ne trăim viaţa.

- Şi ce ne facem cu constrângerile impuse de realitate?

- Ce constrângeri?

- De tot felul. Cei mai mulţi oameni pleacă din start cu un han­dicap. Unii sunt favorizaţi nemeritat. Matale crezi în Dumnezeu?

- Ce-ţi veni? Cred. Sigur că fiecare crede în felul său.

- Matale în ce fel crezi, că nu te ştiu prea bisericos?

- Cred că există ceva mai presus de voinţa noastră, ceva de care mă tem şi căruia îi spun Dumnezeu. Nu sunt sigur că este acelaşi despre care vorbesc preoţii în predicile lor, adeseori puţin credibile. De-aia nu mă duc la biserică. Dacă ai credinţă în ceva, aceasta e în tine şi nu văd de ce trebuie s-o trâmbiţezi pe toate drumurile.

- Bunicule, ce spui seamănă cu alte religii.

- Măi băiete, eu sunt un ţăran obişnuit şi nu aşa de instruit ca tine. Nu ştiu despre ce religii vorbeşti. Eu ţi-am răspuns la ce mai intrebat, aşa cum ştiu eu, restul...

- Nu te interesează. Ştiu.

- Sunt bătrân. Mai am puţin şi aflu adevărul.

- Eşti de groază, bunicule! De ce trebuie, oare, să moară omul?

- Ei, asta-i acuma! Ai să înţelegi când ai să ajungi la vârsta mea. La un moment dat, oamenii se satură de viaţă şi continuarea ei, oricât de bine ar fi trăit, devine de nesuportat. Înţelegi?

ÎI privesc atent în timp ce-şi toarnă în pahar. Îi văd părul şi barba nerasă complet albă, faţa trasă, uscată, pământie şi brăzdată de o mulţime de încreţituri. Mâinile, la fel. Pielea i se apropia de oase ca si cum muşchii ar fi dispărut de sub ea. Bunicul are vreo 80 de ani, nu ştiu exact şi mi se face ruşine.

- Ce te holbezi aşa la mine?

- Ce bei acolo? evit eu răspunsul.

- Poşircă. Ce-ţi pasă? Vrei şi tu?

- Nu-ţi face rău?

- Ce rău mai poate să-mi facă? Cel mult să mă apropie de adevăr. Puştiule, m-ai zăpăcit de cap. Nu crezi că ajunge? Eşti norocos, eu n-am avut cui să pun tot felul de întrebări.

În loc să-i răspund mă întreb dacă sunt într-adevăr norocos cum spune. Până acum nu am băgat de seamă.

- Bunicule, te las! Mă duc spre casă.

- Du-te sănătos, că nu mă laşi în apă.

- Ai grijă cu sticla aia!

- Bine. Am s-o golesc, să nu-i mai am grija.

*

Vizualizări: 48

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->