Peste noapte, nasul mi s-a umflat puţin, dar destul pentru un ochi atent ca al mamei, care intră la mine în cameră să mă anunţe că sunt căutat la telefon.

- Ce ai la nas?

- M-am lovit de un stâlp aseară.

Nu pare convinsă, dar nu insistă.

- Cineva te cheamă la telefon.

- Cine-i? întreb curios, pentru că se întâmpla rar să aibă cineva treabă cu mine.

- Nu ştiu. Du-te şi vezi!

Sar ca electrocutat, am simţit în glasul mamei o undă de cons­pirativitate, ceea ce însemna un telefon special.

Şi este, mă caută Corina şi mă anunţă că a sosit în oraş.

- Unde te pot găsi? o întreb.

- Dacă vii într-o jumătate de oră în parc, mă găseşti la locul ştiut. După ora 12 mi-a făcut mama program.

- Acuşi sunt acolo! Pa, pa!

Mă echipez în cea mai mare viteză, făcând-o pe mama să mormăie nemulţumită la pretenţia mea de a îmbrăca haine curate.

Renunţ la micul dejun şi în timp record mă aflu instalat în parc pe banca ştiută. Normal că trebuie, încă, să aştept şi nu-mi place deloc. Am impresia că cei ce se plimbă pe alei mă privesc într-un anume fel, închipuiri evident nejustificate ale unui tânăr neobişnuit cu întâlniri amoroase în parc.

Un grup de fete excesiv de zgomotoase păşesc alene spre ieşirea din parc, contribuind şi mai mult la starea mea de stânjeneală. Urmau să treacă prin faţa mea. Ca să nu le dau prilej de ironii, mă ridic şi cotesc pe o alee alăturată, ascunzându-mă vederii lor în spatele unui chioşc de ziare. În timp ce le urmăresc îndepărtându-se, observ în mâna uneia dintre ele o floare pe care o tot duce la nas. Atunci îmi trece prin cap o idee de gentleman, să fac şi eu rost de o floricică.

Dacă aş fi fost cu câteva minute mai deştept, m-aş fi milogit la mama pentru nişte bani cu care aş fi putut cumpăra câteva fre de la florăresele ce mişună peste tot. Gândul ăsta începe să mă roadă şi cum timpul mă presează, iau singura hotărâre care mă putea scoate din impas. Alerg spre aleile de-a lungul cărora ştiam că sunt tufe de trandafir. Pândesc un moment prielnic şi rup un fir scurt, pe care îl şi palrmez pentru a-l ascunde vederii.

Între timp, banca mea s-a ocupat. Sunt obligat să aleg alta din apropiere şi asta îmi măreşte starea de agitaţie şi disconfort în care am intrat încă de acasă. Încerc să mă stăpânesc zicându-mi că nu sunt în aşteptarea scaunului electric, iar Corina nu este Albă ca Zăpada. Odată făcută această întelegere cu mine însumi, revin la o stare de spirit mai bună şi chiar încep să mâ cred superior celorlalţi din parc, cea ce, din punct de vedere psihologic, iarăşi nu e bine.

În timp ce eu stau pierdut în analize, Corina se apropie de mine şi acum stă proţăpită în faţa băncii, privindu-mă zâmbitoare. Cum eu aveam ochii în asfalt, îi văd întâi pantofii şi aud:

- Ce faci, Valentine, te gândeşti la nemurire?

Ridic încet privirea. În faţa ochilor am un exemplar clasic de adolescentă bine făcută.    Într-un an de zile s-a schimbat nemai­pomenit, nu mai este cea pe care o ştiam.

O fustă mai mult decât scurtă şi o bluză semitransparentă acoperă, atât cât pot, un trup suplu, cu forme rotunde şi bine proporţionate. Toate la un loc pot naşte idei „criminale” în capul oricărui bărbat serios. Ca un băiat cuminte ce sunt, până acum astfel de gânduri îmi erau străine. Îmi place să privesc fetele, să le admir şi mai ales, să le apreciez inteligenţa în modul cel mai critic, dar numai atât. Acum, însă, mi se ivesc şi alte perspective. Deo­camdată o privesc mut, frământând în mâini trandafirul cu care nu ştiu ce să fac. Nu ştiu nici ce să spun. Corina mă salvează intinzându-mi mâna. Reuşesc să articulez:

- Bine ai venit! Din scrisoarea ta nu reiese că vei putea să-ţi convingi mama. De când eşti în oraş?

- De aseară. Trandafirul ăla... ai de gând să mi-l dai mie sau îl jumuleşti până la cotor?

I-l întind.

- Nu mi-a trecut prin cap, recunosc eu, să pregătesc nişte flori ca lumea, aşa că...

- Te-ai servit din parc.

Priveşte în jur pentru a descoperi locul jafului, dar acesta e ascuns vederii noastre.

- E bine şi aşa, continuă dânsa luând loc lângă mine, care nu am nici bunul simţ de a mă ridica de pe bancă. Nu-mi place deloc să descopăr tot timpul lipsuri în educaţia mea şi-mi propun să o revizuiesc pe viitor.

- Cât stai? pun eu cea mai tâmpită întrebare posibilă pentru un musafir.

- O săptămână, răspunde dânsa fără să-şi pună astfel de probleme. Întrebarea mea poate însemna la fel de bine şi: „mai stai mult pe capul meu?”

- Atât poate lipsi mama de acasă, continuă dânsa. Hai să ne plimbăm puţin. Mi-e dor de pădure şi de mirosul de răşină.

Mie nu-mi este, dar nici o altă idee nu se înghesuie să-şi găsească ieşire din căpăţâna mea, care a secat de tot în acea zi. Mâinile mi se bălăngăneesc nefiresc pe lângă trup, iar picioarele execută mişcări oscilatorii de om beat. Luate la un loc, toate contribuie la starea mea de stinghereală. Observând căderea mea din avion, unii trecători mă privesc miraţi sau curioşi, inclusiv fata de lângă mine, care îmi confirmă cât sunt de nătâng:

- Arăţi ca un puşti ruşinat că a fost prins de părinţi jucându-se în podul casei cu o fetiţă.

- Chiar aşa mă simt, recunosc eu cu sinceritate.

- Unde ţi-a dispărut verva şi talentul de vorbitor pe care ştiam că le ai cu prisosinţă?

- Nu ştiu. Le-am pierdut. Vacanţa asta m-a întors pe dos. Sunt într-o criză de personalitate. Mă tem să nu devin paranoic.

- Eu nu cred. Mai degrabă eşti pe cale să descoperi sau ai şi descoperit o lume nouă, cea reală, care îşi arată faţa neplăcută, nevăzută şi nebăgată în seamă până acum.

- Sunt nişte chestii pe care nu le pricep şi care mă urmăresc de o bună bucată de vreme ca un coşmar. Credeam că nu se observă, că sunt numai în capul meu, numai închipuiri, dar tu...

- Fii sigur că nu eşti singurul care suferă pe motive asemănă­toare. Şi eu am avut, am şi-o să mai am astfel de trăiri, mai ales când sunt singură. Nu vrei să laşi totul deoparte cât sunt eu aici? Sunt în vacanţă şi vreau să uit, să mă rup de grijile zilnice. Fă la fel, dacă nu vrei să-mi induci şi mie aceeaşi stare. Doar nu vrei să ne aşezăm pe o bancă unde să ne ştergem reciproc lacrimile.

Ajungem la capătul pavajului, dar aleile, tot mai înguste, continuă să urce, pierzându-se undeva în interiorul pădurii. Un grup de turişti zgomotoşi se întorc de pe munte cu bluzele de trening legate în jurul coapselor şi cu sacoşe în care se văd bureţii pe care au avut norocul să-i găsească. Pentru a le face loc să treacă, ne aşezăm pe un dâmb cu iarbă înbătrânită şi călcată.

Corina se ghemuieşte pe o parte şi priveşte cum smulg fire de iarbă şi le căsăpesc în bucăţele mici:

- O să aduci ploaia, dacă mai rupi iarba.

Renunţ la cosit şi mă răsucesc spre dânsa.

- Vino încoa’!  îmi zice. Să-ţi văd faţa. Te bărbiereşti?

- Rar.

- Îmi dai voie să-ţi rup nişte fire de păr de sub nas?

- Nu, că mă face să strănut!

- Lasă, că nu păţeşti nimic! Vino aici!

Nu-mi este clar ce are de gând, aşa că nu mă clintesc.

- Nu vii? Las’ că-ţi arăt eu!

Se repede la mine, îmi fixează capul cu o mână şi se chinuie să-mi prindă între unghii un fir de păr din barba inexistentă. E mai mult o simulare, pentru că nu are ce să prindă. Intru şi eu în joc şi sfârşesc prin a o săruta. Eram pregătit pentru o palmă ca lumea, dar nu se întâmplă nimic. E numai un sărut, dar unul care nu vrea să se mai sfârşească. Mă desprind primul, pentru că nu mai am aer.

- Ce-i, nu-ţi place? Sau n-ai sărutat încă o fată?

Sărutasem eu câteva, dar numai la chefuri, drept pedeapsă la jocurile noastre. Atunci ne sărutam toţi, care mai de care şi nu ne luam în serios, doar că ne oferea subiect de glume şi bună dispoziţie. Ce s-a întâmplat acum este altceva şi nu ştiu ce să-i spun. După seninătatea cu care mă priveşte pot deduce că nu-i afectată deloc, adică, nu constituie nici pentru dânsa o premieră. Având îndoieli în ceea ce o priveşte, încerc să fiu ceva mai reţinut.

- Să nu-mi spui că te-a afectat cu ceva, îmi spune intuindu-mi gândul:

- Nu ştiu, îi răspund. Ce-ar putea urma de aici?

- E aşa de important? Ce ţi se pare nefiresc la doi tineri care se sărută? De ce trebuie ca totul să aibă urmări?

- Pentru că din astfel de gesturi simple se pot naşte suferinţe.

- Ce dramatic eşti, băiete! Coboară cu picioarele pe pământ! Nu suntem în evul mediu, ce naiba!

Corina se dovedeşte în continuare o nonconformistă, ceea ce-mi amplifică starea de stânjeneală abia atenuată. Caut alt subiect:

- Cum stai cu muzica, mai cânţi?

- Când sunt singură, îmi alung tristeţea de care speram să scap dacă plec de acasă. Nu poţi să-ţi imaginezi ce singur te poţi simţi într-un oraş cu milioane de oameni. Aici sunteţi norocoşi. Vă invidiez!

- Cum aşa? întreb eu, neînţelegând cum ne poate paşte norocul fără să-l băgăm în seamă, aici, într-o urbe amărâtă.

- Uite aşa! Eu, ca să întâlnesc o prietenă, trebuie să iau tramvaiul, în timp ce voi trebuie doar să fluieraţi şi gaşca se adună.

- De ce nu fluieraţi şi voi?

- La noi lumea stă ferecată în casă şi abia de îţi conoşti vecinii.

- Nu aveţi un loc unde să vă întâlniţi? Un parc, o discotecă...

- Ne mai adunăm la discotecă, dar lumea e aşa de pestriţă pe-acolo, încât nu ştii niciodată peste cine dai şi cu cine ai de-a face. Eu, cel puţin, nu prea frecventez astfel de locuri. Prefer singurătatea, chiar dacă mă deprimă.

- Nu ai nici o ocupaţie serioasă?

- Dar ce ţi-am spus ţi se pare neserios? Ia spune, tu ce ocupaţie serioasă ai?

- Păi, nu prea am. De-aia te întreb pe tine, ca să-mi dai idei. Credeam că în oraşele mari există o mulţime de posibilităţi care să-ţi facă viaţa plăcută, iar acum aflu de la tine că este exact invers. Ce să înţeleg din toate astea?

- Că numai dacă nu vrei, nu poţi face nimic.

- Acum, de exemplu, ce vrei să faci?   

- Acum? Mă întorc la mama. Are de făcut o vizită şi am promis că o însoţesc.       

- Atunci, să mergem!

Îi întind mâna şi-o ajut să se ridice. Am sentimentul că întâlnirea noastră a fost sub aşteptările ei. De fapt, ce-ar fi vrut? Să-i sar de gât şi să-i spun ce dor mi-a fost? Nu-mi stă în fire. Pentru mine totul se rezumă la o relaţie de prietenie şi aşa doresc să rămână.

Poate că dânsa visează la ceva mai mult, dar nu am ce-i face. Nimeni nu poate să spună ce ne rezervă viitorul. Şi-atunci? O legătură de suflet prea puternică ne-ar afecta pe amândoi şi pe deasupra, eu nu mă simt încă pregătit. Interesul meu de moment ţinteşte alt obiectiv, pe care, deşi nu-l ştiu încă, îl simt prin apropiere.

Corina va pleca peste câteva zile şi oricât de bine ne-am simţi acum împreună, totul va deveni o amintire în scurt timp.

„La naiba!” îmi zic.

La câte s-au adunat în capul meu nu e de mirare că fac un caz din orice mărunţiş. Puţină nepăsare poate fi mult mai sănătoasă.

- Mi-e sete!  Vreau un suc sau o îngheţată.

Asta îmi lipsea. Glasul ei îmi aduce câteva picături de trans­piraţie pe frunte. Nu am decât adevărul de partea mea, dar şi pe acesta îl reduc la jumătate.

- N-am nici un ban la mine. Am uitat...

- Am eu.

Scormoneşte în poşetuţă sau ce-o fi aia şi îmi întinde o bancnotă.

- Ia tu, două îngheţate.

Iau banii cu neruşinare, dar fericit că ies din înghesuială şi că nu face alte observaţii.

Cât aştept la rând pentru cele două cornete, îmi fac autocritica pentru proasta pregătire şi gestionare a unei întâlniri cu o fată. Concluzia? Decât să fiu pus în situaţii jenante, mai bine să le evit. Nu sunt în stare să susţin un dialog, dară-mi-te să fac ceea ce aşteaptă o fată de la un băiat. Orizontul meu sentimental este prea limitat. Trebuie să-mi controlez gesturile, vocabularul şi buzunarul, ceea ce nu se face între băieţi, când putem vorbi orice, iar banii îi cheltuim la grămadă, indiferent cine-i are.

Pentru ziua de azi îmi este îndeajuns.

Îi întind fetei îngheţata şi întreb:

- Te conduc acasă, da? Unde sunteţi găzduite?

- Tot acolo, dar nu e nevoie să mă conduci. Mă întâlnesc în oraş cu mama.

Altă belea. Să dau ochii cu maică-sa? Încep să cred că a pre­meditat totul. Ce treabă am eu cu maică-sa? Nu am nimic să-i spun, nu ştiu ce i-aş putea spune. Perspectiva de a deveni un gâscan numai bun de jumulit mă înspăimântă. Indiferent de conse­cinţe, trebuie să plec. Mi se pare cel mai cinstit. Dar cum să fac?

Iau taurul de coarne:

- Corina, nu te supăra, dar nu vreau să dau ochii cu mama ta!

- De ce? Nu muşcă, să ştii!

- Nu mă simt în stare. Nu văd rostul, nu po!

- Dar i-am promis...

- Treaba ta! Trebuia să-mi spui şi mie.

- Ţi-am spus acum.

- Prea târziu.

- Mama este o femeie ca toate celelalte şi nu se va întâmpla nimic rău.

- Pentru mine e deja rău. Urăsc necunoscutul.

- Păi, dacă fugi de el, cum vrei să-l cunoşti?

Iarăşi replica asta. I-aş fi spus ce fel de necunoscut îmi place, în nici un caz cel de felul ăsta. Încerc altceva:

- Uită-te la mine ce făţălie am! Arăt ca un golan.

- Iar tu uită-te în jur şi-ai să vezi că cei mai mulţi tineri arată ca tine. Nu-ţi fă griji. Mama e destul de realistă şi... acum e târziu să dai bir cu fugiţii. Uite-o că vine drept spre noi!

În clipa următoare observ o femeie desprinzându-se din mulţimea de pe celălalt trotuar şi traversând pe direcţia noastră. Are aproximativ 35-40 de ani. Este îmbrăcată simplu, dar elegant şi are un mers vioi, tineresc. Ţinând seama de vârsta pe care o arată, nu pot înţelege cum de are o fiică la liceu. Deşi nu e momentul potrivit, îmi vine în minte tatăl Corinei, despre care nu am auzit-o niciodată vorbind sau pomenind.

Fără nici o introducere, doamna mi se adresează direct:

- Tu trebuie să fii Valentin, băiatul de departe care-i provoacă insomnii fiicei mele!

„Chiar aşa?” îmi zic în gând.

Îşi încrucişează mânile pe piept şi începe a mă studia ca pe un exponat de muzeu, aplecându-şi capul când într-o parte, când în cealaltă.

Eu, pierdut, reuşesc cu greu să articulez:

- Săru’ mâna!

Nu-mi întinde mâna cum mă aşteptam şi astfel mă încurcă şi mai rău. În schimb, se răsuceşte spre Corina:

- Nu arată rău, fetiţo! Ai grijă, unul ca el a devenit tatăl tău!

Mă simt ca un cal de rasă la târg sau, mai bine, ca un mort îngropat de viu. Regret amarnic faptul că am întârziat încercând să-mi justific refuzul de a-i întâlni mama în loc să plec simplu cu un „la revedere” cinstit. Culmea este că nici Corina nu se învredniceşte să scoată o vorbă oarecare. Ea doar zâmbeşte privind cum faţa mea încearcă pe rând toate culorile curcubeului.

Când doamna termină radiografia, care pentru mine a durat o eterni­tate, se aşează între noi, ne ia de câte un braţ şi spune fără să ne lase posibilitate de împotrivire:

- Să mergem!

„Unde?” aş fi vrut eu să strig, dar sunt prea uimit de tot ce se întâmplă. Singura mea consolare este că am fost scutit de un chestionar nedorit referitor la persoana mea. Această femeie mă acceptă fără fasoane, iar faptul că nici Corina nu obiectează mă face să cred că voinţa mamei sale nu poate fi contestată, ci, doar acceptată.

Ne târăşte aproape cu forţa spre un autoturism parcat într-un spaţiu legal destul de departe de locul întâlnirii.

La apropierea noastră, un bărbat aflat la volan deschide portierele, după care se sprijină cu cotul de volan şi ne priveşte cu un zâmbet sarcastic.

- Voi treceţi în spate! spune mama, împingându-ne cu autoritatea unui agent de poliţie care şi-a îndeplinit misiunea, arestând suspecţii.

Înainte de a pleca, doamna mi se adresează în glumă:

- Sper că părinţii tăi nu vor anunţa autorităţile dacă lipseşti la apel câteva ore. Ce zici?

- Nu, dacă îmi spuneţi şi mie câte ceva despre intenţiile...

- Aha! Credeam că ţi-a pierit graiul. Mai aveam puţin şi începeam să-mi pun întrebări în legătură cu intelectul tău.

Prind curaj şi devin la rându-mi ascuţit la limbă, pentru că nu-mi place să mi se pună la îndoială inteligenţa.

- Acordaţi-mi puţin credit. Nu este un lucru tocmai obişnuit, cel puţin pentru mine, să fii îmbarcat într-o maşină necunoscută, de către nişte oameni necunoscuţi, fără să ţi se ceară părerea. Cum vi se pare?

- Vai, băiete, ce rău te-ai făcut dintr-o dată! Corina este pentru tine o necunoscută? Ce-i cu el, fetiţo? Spuneai că-i un băiat mişto!

- Ne-ai luat prea repede, mamă! apucă fata să rostească în cele din urmă. Nici eu nu am avut timp să spun ceva. Mai fă şi tu o pauză din când în când.

- Am făcut ceva rău, drăguţă?

- Nu, dar nu toată lumea este învăţată cu felul tău de a fi, mai ales cu debitul verbal şi viteza de acţiune.

Reproşul Corinei nu-mi cade bine. Mă simt iarăşi jenat. O fiică îşi mustră mama, de faţă fiind şi alte persoane. Se vede treaba că am încă multe de învăţat. Părerile mele despre relaţiile părinţi-copii sunt mai ordodoxe.

Între timp maşina iese din oraş, îndreptându-se către caba­nele de vacanţă pe care le cunosc din drumeţiile făcute cu băieţii. Ce nu ştiu este că, între timp, adică de vreo câţiva ani, pe aici au apărut încâ o mulţime de aşezăminte având acelaşi scop.

Privesc uimit la schimbările de peisaj şi nu mă pot abţine să-mi pun întrebarea: cine şi cu ce bani le-a făcut într-o perioadă când toată lumea se vaită de lipsa resurselor. Totul este frumos, dar lipseşte ceva. Lipsesc oamenii, turiştii care să se bucure de toate frumuseţile astea. Lipsesc pedeştri cu rucsacuri în spinare, dar şi autoturismele celor mai înstăriţi, care au făcut sau pentru care s-au făcut toate astea. Cum ne aflăm în plin sezon, ar fi trebuit ca totul să colcăie de viaţă, totul să fie în mişcare.

În faţa unei astfel de pensiuni, într-o mică parcare, opreşte şi maşina noastră. Mama Corinei ne instalează la o masă de pe terasă şi ne dă directive:

- Rămâneţi aici! Eu am de rezolvat nişte treburi. Dacă nu mă întorc destul de repede şi vă plictisiţi, puteţi face o plimbare prin împrejurimi. Nu plec fără voi, fiţi fără grijă!

După acest instructaj dispare în interiorul clădirii împreună cu şoferul a cărui glas nu l-am auzit încă.

Imediat, pe aceeaşi uşă, purtând în mâini o tavă, iese o fată care vine direct la masa noastră. Nici nu avea de unde alege, noi fiind singurii clienţi. Cum eu nu comandasem nimic şi nici nu aveam de gând s-o fac, dat fiind vântul din buzunarele mele, întreb:

- Ce-i asta, Corina?

- Nu-ţi bate capul! E treaba mamei, nu a noastră, dânsa ne-a adus aici.

Chelneriţa pleacă lăsând în urmă prăjituri şi suc de portocale. Totul ar fi fost bine dacă mi s-ar fi cerut şi mie părerea, eu nefiind obişnuit cu astfel de favoruri.

- Ce căutăm aici? reiau eu întrebările.

- Noi? Suntem invitaţi! Ce-i aşa greu de înţeles? Mama are o treabă pe-aici.

- Ce treabă? mă îngrijorez eu.

- Ce-ţi pasă?

- Vezi, aici avem păreri diferite. Mie îmi pasă!

Reproşul meu o face să precizeze câteva amănunte:

- Mie mi se pare normal. Mama mă ia adesea cu dânsa...

- Unde? întreb eu repede şi suspicios.

- În diverse locuri. Te uiţi la mine ca la un infractor!

- Da?

- Da! Şi nu ştiu de ce!

- Nici eu. Cu ce se ocupă mama ta?

- Lucrează la o firmă de turism. Acum, aici, încearcă să facă nişte contracte, ce ştiu eu... Nu mă interesează!

Încep să înţeleg.

- Deci, nu sunteţi în vacanţă?

- Nu chiar, adică... eu da. Profit de avantajele pe care le are mama. Ce, ai crezut că puteam să vin altfel până aici?

-  Aşa credeam.

- Să ştii că noi încă nu facem parte dintre cei îmburgheziţi. Suntem două persoane singure şi încercăm să ne descurcăm cum putem mai bine.

Tare aş fi vrut s-o întreb de tatăl ei, dar bânuiam un refuz şi renunţ. Nu am nici un drept să scormonesc în viaţa cuiva. Ce înseamnă pentru mine Corina? O fată. Ce dacă ne-am sărutat? Asta nu presupune neapărat asumarea unor angajamente. Anumite momente de sensibilitate crescută se pot întâmpla oricui. Peste câteva zile va pleca şi cine poate garanta că totul nu va rămâne doar o amintire, cel puţin până la o întâlnire viitoare?

- Dacă sunt un tip deştept, aşa cum îmi place să cred, înseam­nă că trebuie să iau faptele aşa cum se prezintă şi să las la o parte toate celelalte.

- Corect. Trebuie să recunoşti şi asta nu pentru că aş fi eu din capitală, că voi...

- Adică restul lumii.

- Aveţi încă o mulţime de complexe, de prejudecăţi.

- Nu suntem moderni sau nu suntem civilizaţi?

- Cum vrei. Aţi rămas la un cod etic ce nu se mai potriveşte astăzi. Este prea strâmt, mai ales pentru cei tineri.  

- Chiar aşa? Şi eu care mă credeam un tip evoluat, supermodern.

- Nu am şi nici nu am avut intenţia să te jignesc. Îţi spun doar ce gândesc şi ce observ.

- Iar eu nu te pot opri să faci comparaţii. Ca să fiu în ton cu tine, pot să-ţi spun că nici mie nu-mi place tot ce vine din capitală, de parcă toată ţara se reduce la un punct pe hartă. Să-ţi dau un exemplu: urmăresc buletinele meteo şi rareori găsesc pe hărţile acelea câte o informaţie referitoare la zona noastră. Mai tot timpul harta are un gol în dreptul nostru şi al celor din jur, în schimb, nu lipsesc niciodată cele despre Braşov şi Constanţa.

- Şi ce-i cu asta?

- Cum ce-i? Numai bucureştenii au sfârşit de săptămână? Şi toată ţara merge la Braşov şi Constanţa? Şi vara şi iarna? Restul lumii nu există, nu contează?

- Şi dacă te răsteşti la mine, ce rezolvi?

- M-am răstit? Nu mi-am dat seama. Ce să fac, dacă nu-mi plac chestiile astea şi mă supără, ba chiar mă enervează.

- Pe mine nu, dar pot să te înţeleg. Totuşi, uite că firma pentru care a venit mama aici se interesează de voi.

- Daaa! Şi când clienţii aud că în zona noastră plouă, ninge, tună, vânt, ger, tot anul, ce amatori de turism găseşti? Nu sună a premeditare?

- Nu mă întreba pe mine, că nu ştiu ce   să-ţi spun. Dacă ţii nea­părat să te lămureşti, întreab-o pe mama!

- Nu-i nevoie. Doar nu mă apuc acum de afaceri. Ce să zic...

- Nu vrei să ne plimbăm puţin? Uite ce frumos se vede în vale.

- Nu vreau. Cunosc toate astea. Alţii nu le cunosc, nu ştiu nici că există măcar!

- De ce eşti aşa de ţâfnos, te-am supărat cu ceva?

- Nu tu. Sunt supărat pe mine şi pe restul lumii. Aş pleca acasă, dacă nu m-ar fi legat mama ta...

- Cum adică, te-a legat?

- Păi, cu ce să plec?

Începe să rădă, iritându-mă şi mai tare.

- Aşa-i, dar poţi face un act de bravură plecând pe jos... cu autostopul, iar pe jos...

- Îţi razi de mine?

- Tu eşti de vină! Ţî-am spus că-ţi faci singur tot felul de probleme inutile. Eşti un fel de răzvrătit.

Atunci îmi dau seama că descoperise cuvântul potrivit pentru toate frământările mele.

- Se poate, îi spun. Dacă ştii şi împotriva cui, te asigur de tot respectul meu pentru totdeauna.

- Nu te grăbi să faci promisiuni, pentru că răspunsul este mult prea simplu.

- Să am eu orbul găinilor?

- Nu, numai că nu ai privit cu atenţie.

- Te rog deschide-mi ochii!

- Nu mai face pe victima. Eşti răzvrătit împotriva propriei tale persoane. Toate răspunsurile, la fel ca şi întrebările, se află în interiorul tău.

- O mulţime de oameni au reuşit să mă uimească în ultima vreme. Descopăr mereu aspecte noi, neştiute, la prieteni, vecini, părinţi...

- Şi eu la fel, dar am început să depăşesc această etapă. Până nu demult, lumea se reducea la propria-mi persoană. Nu mă vedeam decât pe mine şi interesele mele şi mă credeam buri­cul pământului.

Corina creşte în ochii mei cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte.

- Şi acum?

- Acum? Nu ştiu! Încă mai caut. Ce ştiu sigur este că nu ne putem rupe de ceilalţi, că depindem unii de alţi, chiar dacă nu în mod direct.

- Trebuie să recunosc, mi-ai câştigat respectul...

- Care până acum nu exista?

- Ba da. Va trebui să-mi schimb toată atitudinea faţă de cei din jur, deşi, încă am mari îndoieli.

- Mă bucur că ţi-am fost de ajutor. Acum, vrei să facem o plimbare prin împrejurimi?

Nu pot să refuz a doua oară, după ce am spus ce am spus, chiar dacă rugămintea ei aduce puţin a şantaj.

Nu mă consider un expert în relaţii cu fetele în general, dar în cazul de faţă sunt un idiot de-a binelea. Acum, când ne aflăm singuri prin crânguri şi păduri, nici măcar nu încerc să o sărut din proprie iniţiativă. Merg ca un fraier alături de dânsa şi mă prefac impresionat, ca şi ea, de frumuseţile naturii. Trebuie să fi fost nespus de dezamăgită de atitudinea mea, dar nu mi-a făcut nici ua reproş.

Neputând să mai suport atmosfera, mă hotărăsc să forţez reve­nirea în oraş, adică despărţirea, care mi-ar fi dat timp să mă organizez şi să schiţez un plan.

Cunoscând bine toate coclaurile, o conduc pe Corina spre cabană fără să bage de seamă că am schimbat direcţia. Aşa credeam eu, dar când zăreşte printre brazi acoperişul roşu, îmi reproşează:

- Eşti un ticălos! M-ai plimbat în cerc.

Este evidentă constatarea şi nu mai pot minţi, dar pot justifica:

- Dacă ne depărtam prea mult, ţie ţi-ar fi fost greu. Crede-mă!

- Adică, te-ai gândit că mă lasă picioarele! Cine să te creadă?

Încă pus pe dat lecţii montane, o provoc:

- Dacă vrei neapărat să faci mişcare, putem urca acolo.

Îi arăt un vârf golaş din apropiere. Ştiind bine că este greu accesibil, speram să-şi vadă de treabă, dar se dovedeşte mai încăpăţânată decât ticăloşia mea. Mai am speranţa că va renunţa arunci când va trebui să depăşească tufele de zmeuriş. De data asta, aşteptările mele se confirmă. Încâlceala de vreji, cioate, tufe spinoase, ierburi ude, la care se adaugă şi panta, o face să declare:

- Să mergem înapoi la civilizaţie. Ai vrut să mă convingi şi ai reuşit. Nu sunt pregătită pentru aşa ceva.

- În sfărşit, am marcat şi eu un punct.

- Nu fii aşa de sigur. Nu sunt pregătită acum! accentuează ea ultimele cuvinte. Şi mai e ceva...

- Ce? întreb curios.

- Fii cinstit şi recunoaşte că m-ai băgat intenţionat prin tufişurile alea imposibile.

- Recunosc. Există trasee mai uşoare, dar...

- Sună a răzbunare.

- Nici gând. Uită-te la tine, ăsta-i echipament de urcat pe mun­te? Am vrut doar să te menajez, fără să te supăr.

- Bine, bine! Măcar la întoarcere să mergem pe unde trebuie.

O trag după mine vreo zece metri şi ieşim într-o cărare, apoi într-o alee mai largă şi în şosea, dar mult mai sus decât cabana de unde am plecat. Corina, însă, nu mă iartă:

- N-am să uit asta!

- Ce? fac eu pe nevinovatul.

- Las’ c-ai să vezi tu!

- Hai, nu te supăra!

O prind de mijloc şi-o lipesc de mine. Mă cuprinde şi ea. E o poziţie incomodă la mers, dacă nu ne potrivim paşii. Primul impuls pe care îl am este să mă desprind ca să-mi recapăt libertatea de mişcare. Romantismul meu este rudimentar, departe de cel văzut în filme. Acum se întâmplă pentru prima dată să-mi treacă fiori pe şira spinării şi să nu doresc desprinderea de trupul de lângă mine. În acelaşi timp, nu ştiu ce să fac în continuare şi-mi zic să stau cuminte până când va zice ea ceva.

Corina, însă, pare preocupată de altceva. Merge tăcută, cu capul în jos, străduindu-se ca să-şi potrivească pasul cu al meu. Mie începe să îmi umble mintea. Mai că-mi vine să părăsesc asfaltul şi să mă întorc în desişuri. Din păcate este prea târziu şi în mod sigur, Corina s-ar fi împotrivit, dacă nu chiar m-aş fi ales şi cu o serie de reproşuri şi acuze cărora nu ştiu cum le-aş fi făcut faţă. Aşa că... mă descătuşez şi-i reţin numai mâna.

- Să ne grăbim! Mama ta ne aşteaptă, probabil.

- Să aştepte! Nu are unde se grăbi.

Pe mama Corinei şi pe domnul care ne-a adus cu maşina îi vedem aşezaţi la masa noastră. Când ne zăresc şi ei, se ridică amândoi şi pornesc spre maşină, aşteptându-ne cu portierele deschise.

- Gata, porumbeilor? ne ia doamna în primire. Ştiu că v-ar plăcea să mai zăboviţi, dar nu toată lumea dispune de timp liber, ca voi.

- Dar n-a comentat nimeni, mamă!

- După feţele voastre s-ar părea că v-am stricat ploile.

- N-ai stricat nimic, tocmai veneam!

Maşina s-a înscris deja pe şosea şi schimbul de explicaţii mi se pare inutil, dar nu mă deranjează. În schimb, faptul că acel bărbat de la volan nu s-a obosit măcar să-şi facă auzită vocea, mă scoate din minţi. Nu-l cred a fi un simplu şofer, iar dacă este chiar patronul interesat de vreun contract, atunci nu dau doi bani pe el. Are tot timpul un zâmbet cretin, iar ochii îi sticlesc de pofte ascunse şi perverse. Bănuiesc în el un mârlan fără prea multă educaţie, unul dintre cei mulţi care s-au ajuns pe o cale mai mult sau mai puţin cinstită.

Sunt fericit să cobor din maşină şi să scap de prezenţa lui. Nici Corina nu e departe de simţămintele mele, pentru că o aud adresându-se mamei sale:

- Cine naiba e omul ăsta, mamă, că m-a scos din fire atitudinea lui?

- De ce, fetiţo, doar n-a spus nimic?

- Tocmai, dar i-ai văzut privirea de viezure pofticios? M-am simţit tot timpul de parcă eram în pielea goală.

Doamna începe să râdă:

- Interesul afacerilor te obligă să ai de-a face cu tot felul de oameni şi trebuie să-i suporţi, fie că-ţi place, fie că nu.

- Să-l ia naiba! Am să-mi dau toată silinţa să am o slujbă care să mă scutească de astfel de specimene.

- Bravo, fetiţo! Fâ-te patron!

- Chiar aşa am să fac! spune Corina foarte hotărâtă, iar eu sunt total de acord cu dânsa.

Cu o foame în mine, care aproape mă îndoaie şi lipsit de inspiraţie, o trag pe Corina deoparte şi îi şoptesc:

- Nu te superi dacă-mi iau tălpăşiţa? Mi-e cam foame.

- Mă aşteptam. Bine. Pa!

Se depărtează spre maică-sa, mie rămânându-mi doar să-i salut mama de la trei metri:

- Săru’ mâna, doamnă!

Îmi face semn cu mâna şi îşi ia fiica de braţ gata de plecare. Corina mai întoarce odată capul şi-mi strigă:

- Mâine, tot acolo. Vii?   

- Mâine, după zece! apuc să-i strig, temându-mă că va trebui să aştept toată ziua.

După despărţire simt o uşurare sufletească. Revin la mine însumi, nu mai trebuie să fac eforturi pentru a-mi controla fiecare mişcare, fiecare cuvânt, mă simt mai liber. Cu toate nea­junsurile pe care eu le exagerez în mintea mea neumblată prin lume, nerodată, cum spune taică-meu, sunt mulţumit de mine, mai încrezător şi mai puţin prăpăstios.

Acasă aflu că m-au căutat băieţii, dar nu sunt interesat de ei acum. Mă ascund în camera mea şi dau drumul la muzică, uitând de restul lumii.

*

În cele câteva zile petrecute alături de Corina îmi negli­jez cu totul prietenii, care continuă să mă caute în fiecare zi. Acum, eu trăiesc pe altă planetă, necunoscută lor. Trăiesc un fel de beţie, un vis de care sunt conştient că va lua sfârşit şi tocmai de aceea nu vreau să pierd nici o clipă.

Cu mama Corinei nu am mai dat ochii. Nu ştiu dacă dânsa mi-a simţit stinghereala sau Corina s-a îngrijit să nu o întâlnesc. Nu cred că prezenţa ei m-ar fi intimidat ca la început, dar nici nu s-ar fi justificat. Doi tineri care nu prea ştiu ce se întâmplă cu ei nu au nevoie de prezenţa unei a treia persoane, fie că este o mamă cu trei picioare sau numai cu două. Ce tâmpenie! Pentru mine, toate mamele sunt înzestrate cu un al treilea picior, care să le permită a-şi proteja odraslele, să poată ţine pasul cu ele.

Serile, destul de târziu, după ce o conduc pe Corina acasă, eu continui o bună parte din noapte să bântui cu gândul în două lumi diferite, una reală, dură şi tristă, cealaltă imaginară şi minunată. Ba, chiar am devenit poet. Rezultatul? Altă poezie dedicată Corinei.

Înainte de a se urca în trenul care va aşterne între noi o distanţă „crudă şi nedreaptă”, îi întind un plic ce conţine doar creaţia unui adolescent naiv:

 

Ce tristă-mi este inima în astă seară!

Să-mi amintesc şi-atât, nu-mi mai ajunge!

Aş vrea să fim la fel ca prima oară.

Cine spunea că sufletul nu plânge?

 

Îţi aminteşti ce ne doream odată,

Când amândoi zburam spre soare?

Nu pot să cred că azi îmi eşti furată.

Cine spunea că sufletul nu doare?

 

Acum e prea târziu şi n-am cuvinte

Să îţi explic ce rău îmi pare,

Că nu mai poate fi ca înainte.

Cine spunea că sufletul nu doare?

 

Cu capul aplecat peste fereastra vagonului, îmi face semn cu mâna şi strigă:

- Ai grijă!

Trenul se îndepărtează, iar eu rămân cu imaginea ei în minte.

Restul vacanţei mi-o petrec studiind cu o îndârjire de care nu mă credeam în stare. Descoperisem care este adevăratul meu interes. Ar trebui să mulţumesc cuiva?

Cui?

***

Vizualizări: 33

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->